(Doar) o altă observație zdruncinător-ironică la care nu poți să nu te gândești cu zâmbetul înghețat pe buze – în fiecare pagină din romanul lui István Kovács încape exact atâta frumusețe pulsatilă cât să echilibreze balanța pe al cărei celălalt taler se află o cantitate orbitoare de durere. Acum stau și mă întreb dacă, undeva deasupra membranei realității care, cumva, reușește să le cuprindă aproape nonșalant pe amândouă, există măcar forța care are grijă să păstreze acest echilibru fragil sau dacă e doar o coincidență faptul că în fiecare traumă pare să se afle un miez luminiscent de frumusețe. Sau poate echilibrul acesta nu e atât de fragil pe cât ai crede. Căci, între timpanul spart al unei femei care s-a smuls din brațele morții când s-a agățat de o bucată de gheață, reușind să plutească departe de cadavrele celor pe care moartea i-a revendicat și trupul livid al unui bărbat pe care comuniștii se chinuie să îl resuscite doar pentru a-l putea spânzura cum se cuvine se află un băiat care primește, de Crăciun, soldăței de argilă și portocale. Iar, mai apoi, și un pistol automat de jucărie întocmai ca al soldaților sovietici din picturi. El încă nu a aflat că trăiește într-o lume suprasaturată de moarte și de vărsare inutilă de sânge. Așa că ce poate fi mai frumos decât imaginea unor copii cu zâmbetele până la urechi, care se joacă de-a războiul într-o țară mistuită de violențe pentru că, măcar pentru câteva clipe, își permit luxul de a se juca de-a războiul și de-a moartea și de a nu înțelege cu adevărat ce înseamnă ele?
Așa cum am spus, în Exuberanța copilăriei (titlul fiind, desigur, încă una dintre ironiile zdruncinătoare pe care le propune Kovács cititorului, pe care, în cele din urmă, ajungi să ți le însușești fără a mai problematiza prea mult) în măruntaiele fiecărei traume se ascunde un miez de frumusețe spasmodică. Însă în interiorul căruia se află, până la urmă, umbra altei suferințe. Cu o sensibilitate și blândețe absolut fascinante, autorul desface învelișurile acestor traume și istorii personale și colective, lepădând strat după strat cu răbdare și minuțiozitate. Și, bineînțeles, cu frică și curiozitate ce se imprimă și asupra cititorului, pentru că ești conștient că această incizie, la finalul căreia știi că vei descoperi nucleul unei povești, trebuie făcută cu gesturi precise și decisive, și nu cu mâini tremurânde. La fel ca învelișurile unei păpuși Matrioșka, ele continuă să cadă – când zgomotos, când abia perceptibil – ghidând privirea către substraturile poveștii protagonistului.
E al nostru, al tuturor, că-i mort… Ultima suflare a morților noștri ne ține pe noi în viață. Ultima lor suflare e primul ajutor al celor vii
Romanul-confesiune se coagulează pe baza suprapunerii unor fragmente din copilăria naratorului – care sfidează axa cronologică, făcând, uneori, salturi – peste imaginea contorsionată de contraste a Ungariei sub ocupație sovietică. Pulverizarea ideii de identitate națională, aceasta pierzându-se în ideologia și interdicțiile propagate de URSS, devine, așadar, fundalul copilăriei lui István, care, în ciuda ingenuității specifice vârstei, rămâne inevitabil racordat la contextul social și politic extrem de tumultos. În ciuda faptului că ecourile acestui context sunt mereu perceptibile, făcând imposibilă imersiunea în poveștile personale ale personajelor fără a avea permanent în vedere zbuciumul politic în care își desfac faldurile, ele diverg tocmai din micro-istoriile persoanelor ale căror portrete se configurează. Ele sunt cele care construiesc o imagine macro și reușesc să cartografieze conflictele fiecărei generații, conflicte ce se întrupează în portretele membrilor familiei protagonistului sau ale persoanelor de la sanatoriu. De la nenea Izsó, pe care nu-i frumos să-l întrebi ce s-a întâmplat cu piciorul lui și a cărui atitudine subversivă se ascunde în zâmbetul ironic din momentul în care vorbește despre motivul pentru care Stalin este tatăl nostru, al tuturor, la imaginea lui nenea Laci, care a încheiat o înțelegere cu moartea pe front. Însă ceea ce frapează este faptul că toate discuțiile despre cele două războaie mondiale, despre finalitatea lor sau despre principiile propovăduite de Partidul Comunist rămân suspendate în aer, fiind purtate în voci șoptite și speriate de întrebările prea directe ale copilului ce nu înțelege cu adevărat încărcătura lucrurilor pe care vrea să le știe. Și de posibilitatea de a spune prea mult. Sau, poate, prea puțin. Căci e greu să îi explici unui copil de ce tatăl pe care nu l-a cunoscut niciodată a fost soldat maghiar, și nu sovietic, și nu, nu sunt același lucru sau despre motivul pentru care omul acela pe care îl vezi în tablou nu e chelios, nu contează ce vezi, contează că Mátyás Rákosi este conducătorul nostru iubit. După decantarea acestor discuții în care tăcerile sunt, de cele mai multe ori, infinit mai importante decât aspectele care au fost verbalizate, ceea ce rămâne este o imagine găunoasă a unei Ungarii la fel de găunoase, acoperite de crevasele create de forța corozivă a unui secol de conflicte. Însă, în ciuda lacunelor și a faptului că aceste micro-istorii sunt relatate fugitiv și cu voci tremurânde, poți întotdeauna să intuiești că locurile libere au fost umplute cu doze mai mari sau mai mici de durere. Căci ea reverberează pretutindeni, fiind una dintre puținele constante în poveștile cameleonice ale personajelor.
Îmi aduc aminte de băieții de vârsta mea, care mor în clipa asta… fără gustul dragostei pe buzele lor vineții. Și pornesc încet spre orașul sfârtecat de lumini strălucitoare.
Și totuși, deși pare atinsă de cenușiul existențial specific unei perioade în care situarea la mijlocul distanței dintre încercarea de a supraviețui în cadrul regimului comunist și dorința de a-ți păstra o frântură de integritate era singura formă de a fi, lumea ale cărei contururi sunt trasate sub privirea protagonistului este una incandescentă. Înțesată de amintiri topite și mărunte, dar care sunt redimensionate în momentul retrăirii de către naratorul adult. Sanatoriul și oamenii care îl populează, pe care trebuie să îi saluți cum se cuvine. Dar nu și pe pacienți, de ei nu trebuie să te apropii prea mult. Obuzul găsit în pădure în timpul unei plimbări cu prietenii, mâinile de telefonistă ale mamei, coșul cu mere și știuleți de porumb pregătit de bunica. Amintiri edulcorate, de o frumusețe stranie și orbitoare, uneori blurate, alteori de o transparență fugară. Amintiri lichefiate de trecerea anilor, dar a căror forță, odată injectată în fluxul sanguin al copilului, rămâne acolo.
Ceea ce e inedit în modalitatea în care sunt ele evocate este contrastul izbitor dintre ingenuitatea prin prisma căreia sunt privite și duritatea multora dintre ele, dublată de conștiința contextului mai larg în care ele se potrivesc asemenea unei piese de puzzle. Această ingenuitate își face simțită prezența prin faptul că decupajele din copilăria naratorului par să fie învăluite constant de o ceață, care obturează natura lor reală și încărcătura profundă pe care o poartă, lăsând, adeseori, să se strecoare la suprafață doar farmecul pe care un copil îl poate extrage din aproape orice. Chiar dacă asta înseamnă să caute fărâme de frumusețe în noroi. Păienjenișul creat de imposibilitatea copilului de a fi cu adevărat racordat la gravitatea situațiilor cu care se confruntă se imprimă inclusiv asupra imaginii mamei, care se configurează mai degrabă sub forma unei voci decât a unei prezențe propriu zise. O voce care oscilează între a zdruncina crisalida de culori în care ar vrea să se refugieze în atâtea momente István cu frânturi din realitatea prea puțin exuberantă pentru el și a încerca să o țeasă ea însăși, căci există unele momente în care contactul cu adevărata natură a lucrurilor poate & trebuie amânată. Cu orice preț.
În romanul plin de contraste al lui István Kovács, tocmai acest joc constant între crusta luminiscentă a amintirilor și suferințele ce se ascund înăuntrul lor este cel care face scriitura să fie extrem de percutantă și impregnată de forță. Căci ea trasează contururile unui personaj care nu fuge de trecut – în ciuda stărilor contradictorii și atât de dificil de metabolizat pe care le presupune acesta – ci este fascinat de el, realizând incizie după incizie în încercarea de a-i pătrunde substraturile.
*Raisa Manolescu, redactor-șef Alecart, este elevă în clasa a XII-a, filo, la Colegiul Național Iași.