Exuvii, calea nimfei. Visul pupei

Exuviile Simonei Popescu sunt manifestul unei vârste întregi, fără număr, fără matcă, sunt amintirile din copilărie care, fără să demonstreze caracterul universal al unei etape, o instaurează, o generalizează, o uniformizează ca pe o pată difuză de culoare care capătă sens odată ce își lărgește spațiul de acoperire.

Tinerețea este în sine o exegeză a lumii de care omul nu se leapădă și pe care, deci, nu o părăsește, ci pe care o incorporează treptat, în funcție de disponibilitatea și deschiderile sale spre a înțelege cuprinsul fără margini definite al ei.

Copilăria este instrumentul complex al unor căutări și edificări pe care maturitatea le va cizela, redefini, reîncarna peste timp. Prietenia Danei, dragostele precoce, platonice, pentru o voce dezordonată între atâtea modalități de asumare fantastică (prin urmare, atât de lucidă) a realității, bunicii, Dumnezeu, cărțile și senzația unui autism nemistificat produs de lumea pe care o poartă cu sine sunt punctele de sprijin ale încercării de armonizare și echilibru dintre trecutul și prezentul personal, care desțelenesc permanent noi zone de conflict și inadecvare între fâșiile, între exuviile lepădate de omul care crește. Bunicile mă învățaseră să-l iubesc pe Dumnezeu pentru că el veghează deasupra noastră până la sfârșit și după sfârșitul nostru. Asimilarea afectivă a unuia dintre mulții dumnezei care se vor arăta ulterior are, aici, o justificare simplă, o explicație devenită ușor anti-metafizică și anti-fantezistă, din cauza răspândirii sale corolare. Mai târziu însă, revelația se produce în sens invers, fără să înlăture aportul convingerilor anterioare, duioase și docile raportări infantile la o nemărginire pe care personalizând-o, o apropii. Eu nu l-am iubit pe Dumnezeul tuturor. Eu l-am iubit pe Dumnezeul meu spre care-mi ridicam păgânele cuvinte, pe Dumnezeul căruia îi strigasem Tu nu exiști!, pe Dumnezeul cu care vorbeam în minte, fără cuvinte, de câte ori mă amenința ceva, de câte ori îmi aminteam că sunt Schelet. Dumnezeul meu nu avea chip și nu era nici bărbat, nici femeie și nici altceva. Portretul interiorizat al divinității are mirosul unei veri prelungi și al unei nopți reci, eternizate, el este o mână necesară și indispensabilă de ajutor cu degete intangibile, este întruchiparea unei voci care călătorește întotdeauna alături de chemare și pentru care articularea atât de umană a limbajului nu este necesară. Și mai ales, acum El este cel care primește revolta și negarea lucide ca pe abnegație și dăruire, ca pe o adâncă plecăciune. De unde puterea, ca un fel de respirație totală, ca un fel de val care te duce în alt plan și-n care regăsești exact aceleași lucruri, dar noi și liniștite, pentru ca apoi să le sugă viața, să taie legăturile dintre ele și mine, lăsându-mă să le privesc așa, ca și cum n-aș avea nici un simț, ca și cum, dacă le-aș simți, nu mi-ar folosi la nimic?

Problema originilor, pe care adolescentul le asociază stărilor, sentimentelor, avalanșei incontrolabile de incoerențe, este la rândul ei supusă interogației necesității.

Lumea se compune acum ba din vitalități feroce, ba din descumpăniri moleșitoare care dezechilibrează și zdruncină pentru a reclădi coerențele vii și molipsitoare ale tinereții. Însă, odată cu haosul caracteristic, aproape liniștitor prin generalitatea sa, adolescența este închegată într-un sens care adesea respinge egoist exteriorul, folosindu-se de retragerea în sine nu ca de un gest egoist, care refuză, ci ca de un reflex de autoprotecție, împrumutat, prelungit din copilărie, care îi pregătește pupei, lepădate de un rând al pieilor sale, noi mătci de unde să poată privi nu doar spre exterior, ci mai ales, spre interior. În văgăuni am avut senzația aia ciudată că mă privesc din afară așa cum te privești în vis pe tine și tu ești un fel de duh, un fel de aer lucid(…) Mă priveam pe mine din alt plan, cu o privire care nu avea vârsta mea, ca un bătrân obosit privindu-și fără nici un gând nepotul, un copil. Mă uitam la mine și copilului nici că-i păsa și se atingeau o clipă timpurile mele toate-o întâlnire perplexantă, dureroasă. Nu pot să spun mai mult.

Cu siguranță că oamenii de știință ai domeniului ar putea cu ușurință explica senzația aceasta hyperionică, de plutire transcendentă  prin care omul se poate înfrunta vizual pe sine însuși dintr-o proximitate intimidantă, ca mai apoi să reintre în matca asociată prezentului, nici ea întru totul definită. Însă adolescentul nu-și dorește să-și descompună experiențele molecular, să obțină explicații edificatoare și încadrări mai perplexante decât experiența în sine a distanțării treptate, consecvente, de sine. Consolarea provine însă, din două direcții. Mai întâi, distanțarea nu înseamnă desprindere, lepădare, pentru că aceasta ar însemna o trădare care nu corespunde legilor interioare ale sale. El este un strângător. El adună, împrumută, compune, peticește și, în tot acest timp, își lasă sieși și celor din jurul său un rest. Nu pot să spun mai mult. Apoi, senzațiile joacă un rol prin excelență cognitiv pentru tânăr și îi sunt îndrumătoare atunci când totul în jur este destrămare. Acolo, în văgăuni, am învățat o anumită lentoare a percepției, acolo mi-am cunoscut pielea, trecând dintr-un sac de făină într-unul de mălai, învelindu-mă în lâneturi, înfundându-mi brațul în miere.

În căutarea unei identități care are la răstimpuri impresia că, după tatonări asidue și învălmășite, se găsește, tânărul trăiește adesea starea deprimantă a deziluziei celui care descoperă, din nou, că nu poate compune un întreg.

Din petice eram făcută, gesturi străine, frânturi de atitudini, hibrid neterminat, metamorfotic. Un petic al acestui amalgam este și singurătatea, care ia înfățișări nemaiîntâlnite, înfricoșătoare, de o gravitate aparte; singurătatea pare apanajul acestei vârste solemne și prelungi, care deconstruiește succesiv copilăria, dar mai ales maturitatea care va să vină. Singurătate e acum un cuvânt cu alt conținut. Niciodată nu ești mai singur ca în adolescență. Și niciodată singurătatea nu e mai impunătoare și în același timp mai umilitoare, niciodată nu e atât de contradictorie ca atunci. Alienată și întotdeauna încurcată de realitatea din ce în ce mai încrâncenată în luciditatea sa, tânăra Simonei Popescu înțelege că una dintre izbăvirile necesare ei este literatura. Însă scrisul se dovedește a fi o povară, o greutate peticită de încercare și experiment, de o sinceritate afectuoasă, deși silabisită și stângace față de sine și de lume, care alunecă adesea în impostură și demonstrație, în buclucul rafinat al excesului, al preaplinului scriitoricesc (însă cât de importantă este etapa aceasta a imposturii în scris și câte se vor clădi pe cizelarea ei!). Formula jurnalului eliadesc (aceștia sunt ochii adolescentei mioape) este expresia onestă a nevoii de dragoste și prietenie, în căutarea cărora așteptarea nu-și are locul și este cu atât mai  nedorită cu cât întâlnește, mai blând ori mai năvalnic, tranziția de la copilărie la adolescență, cuvintele, pe Dumnezeu.

Can you picture what we’ll be,/ so limitless and free,/ desperately in need of some stranger’s hand,/ in a desperate land?/ / Lost in a Roman wilderness of pain,/ and all the children are insane,/ all the children are insane,/ waiting for the summer rain

Disperarea căutării celuilalt se va atenua, realitatea va reuși, sau nu, să bulverseze excesele, vârstele se vor contopi în același cocon încăpător, fâșiile aceleiași existențe vor țese o pânză alambicată, dar auto-inteligibilă, singurătatea se va descifra sau se va încifra, dragostea va fi sau nu va fi, însă orice va ieși în întâmpinarea acestui fluture va putea poposi asupra unui întreg.

 

*Articol preluat din ALECART 23, ediție dedicată FILIT-ului 2019.

(Ioana Tătărușanu, redactor-șef Alecart, este elevă în clasa a XII-a, filologie, la Colegiul Național Iași.)

Loading Facebook Comments ...

Fii primul care comentează!

No Trackbacks.