Peisajul variat și vast al publicisticii este, ca și opera literară, o oglindă a creativității eminesciene.
Un demers extrem de bine articulat, incitant și menit să (re)pună în discuție și să (re)definească locul gazetarului Eminescu în contextul a ceea ce știm (uneori clișeizat) despre opera și personalitatea acestuia. O carte atent documentată, ce nu conține doar o perspectivă asupra modului în care Eminescu a înțeles să-și scrie articolele din Curierul de Iași și din Timpul, asupra liniilor de gândire, dar și de limbă pe care le vizează în aceste articole, ci și un compendiu de istorie a presei, de familiarizare a cititorului cu evoluția discursului jurnalistic – într-o mișcare permanentă dinspre realitățile sociale din lumea largă spre cele de la noi, cu o scrutare atentă a influențelor și a intențiilor (mereu polemice prin raportare la limbajul gazetarilor autohtoni) lui Eminescu, dar și cu o subtilă punere în relație a felului în care poezia, fragmentele de proză și de dramaturgie ale acestuia dialoghează – la nivelul stilului și al preocupărilor – cu demersul de gazetar. De aceea, Fabrica de fraze. Eminescu în lumea presei, volumul lui Ioan Milică, nu e o carte doar despre gazetarul Eminescu, ci despre omul Eminescu și, în egală măsură, un manual ce propune un model de înțelegere a ceea ce a însemnat secolul al XIX-lea pentru cultura românească, așezând articolele lui Eminescu sub semnul conștiinței că limba este oglinda înțelepciunii/ființei unui popor și produsul unei conștiințe ce s-a hrănit din sursele marilor cărți ale lumii.
În fond, ceea ce scriitorul acuză e absența unor convenții ale acestui nou soi de joc cu mize uriașe, iar din această slăbiciune fatală a scrisului gazetăresc încolțesc cel puțin două tipuri de contrafaceri: impostura și eșecul.
Observațiile inițiale subliniază distanțarea gazetarului Eminescu de confrații săi. Extrem de interesant, acest aspect este pus în discuție prin identificarea statutului celor care scriu în ziarele vremii (precar la început, apoi tot mai puternic), a modului în care dezvoltarea tehnologiei – telegraful electric, codul Morse – a influențat transformarea presei, a rolului jucat de agențiile de știri, de accesul jurnaliștilor la informații reale, obținute în timp util, transpuse prompt în coloanele de știri. Atitudinea virulentă a lui Eminescu față de „stricătorii de limbă” are ca punct de plecare exersarea mașinală, fără discernământ a cuvântului. Aș spune că atunci era vorba despre rutina scrisului gazetăresc, astăzi vedem același fenomen în cazul influencerilor – încă un aspect care asigură actualitatea volumului.
Demersul eminescian se manifestă – și aceasta este ideea centrală a cărții – împotriva cuvântului ce a devenit din haină a ideilor marfă de speculă demagogică. Criza limbajului, vizibilă la mijlocul și în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, este denunțată constant de Eminescu, pentru care orice gazetar bun ar trebui să scrie limpede, natural și din convingere. Cum se produce propriu-zis acest fapt în cazul său este ceea ce analizează volumul lui Ioan Milică. Se observă cu minuțiozitate stilul: plasticitatea verbală a limbajului făurit în matricea expresivă a antitezei, frazarea în stilul popular, utilizarea formulelor culte adoptate din cele mai variate domenii ale scrisului savant, valorificarea textelor de înțelepciune, a zicalelor și a proverbelor, a dictoanelor și a maximelor – într-o scrutare atentă, problematizantă, din care nu lipsesc exemplele și observarea felului în care Eminescu își informează, își educă și își seduce cititorul – pe care îl ia permanent ca martor al observațiilor sale, dar care, demonstrează convingător autorul, devine el însuși personaj. Eminescu creează un cititor căruia îi conferă statut de personaj, fără a renunța la beneficiile argumentului tradițional. Instanța cititorului-martor este astfel completată cu instanța cititorului-personaj.
Eminescu nu practică o gazetărie pur informativă, ci dezvoltă o scriitură de tip formativ.
Ceea ce îl interesează pe Ioan Milică este să demonstreze cum prin activitatea gazetarului Eminescu limbajul jurnalistic s-a modernizat. O face oglindind intenția și rezultatul. Intenția a fost evident aceea de a revitaliza și de a consolida tradiția literaturii de înțelepciune la români și de a polemiza cu discursul jurnalistic șablonard, mașinal, cosmopolit care amenință să elimine din scena comunicării publice limba frumoasă, bogată și organic constituită. O face scriind articole ca și cum ar crea literatură și nu puține pagini sunt dedicate în acest volum influenței unor gânditori precum Machiavelli, Oxenstiern sau Schopenhauer în paginile de publicistică, acolo unde Eminescu e preocupat de tema puterii, a amurgului civilizației, a orașului ca spațiu ce grăbește sfârșitul natural al civilizațiilor tradiționale, a vieții ca teatru și a teatrului lumii, dar și influenței literaturii sapiențiale – culegerea lui Iordache Golescu (pe care o descoperă după ce este numit director al Bibliotecii Centrale din Iași) sau versurile lui Anton Pann. Extrem de interesantă mi s-au părut analiza felului în care Eminescu se percepe ca un înțelept ce îi arată cititorului, în ipostaza de „ascultător”, cum se învârte roata lumii în politica externă, observarea influenței cronicilor de teatru asupra pamfletului politic (structura e identică: expunere, comentariu, verdict, demonstrează autorul), a conotațiilor pe care le dobândesc termeni specifici universului spectacolelor de teatru în articolele cu subiect politic, dar și apropierea structurii unor articole de cea a Catilinarelor lui Cicero. Prin urmare, noutățile pe care Eminescu le aduce în scena scrisului gazetăresc țin atât de diversitatea extraordinară a surselor populare și livrești pe care scriitorul le explorează și le valorifică după necesități, cât și de țesătura spectacolului discursiv pe care el îl creează în beneficiul cititorului. Astfel, pagina de ziar se preface în oglinda fermecată în care se reflectă, ca un miraj, fapte din realitate. Încercând să răspundă la întrebarea legată de spiritul proverbial al lui Eminescu, autorul ajunge la concluzia că modelul artistic pe care scriitorul îl naturalizează în țesătura barocă a articolelor sale este cel al poveștilor cu tâlc.
Unul dintre cele mai interesante capitole este Anatomia invectivei, care reprezintă un adevărat eseu despre natura și funcțiile invectivei în tradiția clasică, apoi despre rolul acesteia în presa vremii, cu observații percutante despre convențiile presupuse de utilizarea acesteia și de acceptarea ei în diferite epoci și contexte, cu explicații legate de folosirea de către Eminescu a invectivei – consecință a unor evidențe de natură biografică și textuală, punctându-se apropierile de stilul retoric ciceronian (utilizarea hiperbolei, a maniheismul contrastelor devenit antiteză, a interogațiilor retorice care lasă locul afirmației deghizate, gradarea ca tehnică de amplificare a blamului) și predilecția gazetarului român de a înfiera mai cu seamă numele, originea și beteșugurile fizice ori morale ale celor vizați. Analiza se îndreaptă apoi asupra felului în care răul la nivel de individ, de grup și de valori este înfierat, subliniindu-se depravarea, duplicitatea, lipsa de consistență morală. Masca pe care Ioan Milică arată că o adoptă gazetarul Eminescu e cea de tribun. Dar dincolo de această mască se află un om de o probitate morală ireproșabilă, un om care ajunge în ultimii ani ai vieții (după mutarea la București) tot mai dezamăgit și mai însingurat. E impresionant portretul din ultimul capitol al cărții, imaginea „ultimului” Eminescu – omul, gazetarul și creatorul tot mai retras și mai întunecat – realizată din mărturisirile extrase din diferite scrisori (către sora sa, Harieta, către Veronica Micle, către tată, Iosif Vulcan și alți apropiați). E capitolul cel mai zguduitor, căci confirmă ideea deșertăciunii a tot și a toate împotriva căreia a luptat și și-a a scris articolele – când cu patimă și cu furie, când mânat de dorința schimbării și a asanării unui domeniu (cel jurnalistic) care era încă la început de drum la noi și supus nenumăratelor pericole.
În publicistica eminesciană, simbioza dintre literatură și presă generează un fascinant spectacol de idei și de limbaj, regizat pentru a crea impresia că scrisul gazetăresc reînvie un povestitor din stirpea veche a creatorilor de literatură sapiențială, vrednic să strângă în rama vorbelor de duh teatrul viu și schimbător al lumii.
Cu excepția primului și ultimului capitol ale volumului, toate celelalte încep cu o observație generală care constituie punctul de plecare pentru analiza subiectului vizat: Ziarul e o lume de hârtie. / Ziarul e un mănunchi de tehnologii. / Ziarul e o hartă. / Ziarul e o arenă de idei. / Ziarul e o scenă a vieții. / Ziarul e un bazar de cuvinte. / Ziarul e o armă. Observația primă confirmă faptul că demersul lui Ioan Milică e unul ce se deschide spre o amplă și profundă disecție a rolurilor presei și a metamorfozei acestor funcții (cu precădere în secolul al XIX-lea), a felului în care s-a constituit limbajul gazetăresc autohton, a realităților socio-politice reflectate în presa vremii. În rama aceasta eseistică, reconstituirea imaginii gazetarului Eminescu e riguroasă și menită să facă dreptate nu omului plin de patimi care a scris articole atât de variate și adeseori virulente, ci omului care are conștiința rolului esențial pe care limba și felul în care o utilizăm, cuvântul scris și cultura din care ea rodește sunt fundamentale esenței unui neam.
Îmbinare de eseu și analiză minuțioasă, Fabrica de fraze. Eminescu în lumea presei este o carte ce va deveni cu siguranță un punct de referință. Pentru cei interesați de istorie, de evoluția presei, de stilistica textului gazetăresc eminescian, de critica literară și de critica de idei. Un manual la îndemână și o oglindă în care se reflectă un atunci încă actual.
(*Nicoleta Munteanu, co-fondatoare, alături de Emil Munteanu, a Proiectului Alecart, profesoară MERITO la Colegiul Național Iași, consideră că a fi profesor de română înseamnă a-i transforma pe elevi nu doar în niște absolvenți cu note mari la bac, ci în cititori și spectatori pasionați, a-i aduce aproape și de literatura/ teatrul de azi scriind despre cărțile nou apărute sau despre spectacolele puse în scenă la teatrele ieșene și nu numai.)
