Fake-urile lumii în care trăim. Despre familie și școală: Sindromul Quijote, regia Radu Ghilaș

Sindromul Quijote, spectacolul pus în scenă de Radu Ghilaș la Teatrul Național Iași, având la bază piesa care a câștigat prima ediție a proiectului LECTURI³ (scrisă de Carmen Dominte), este un spectacol despre singurătatea trăită în interiorul familiei, despre trei oameni care suferă fără a ști la început că asta este ceea ce li se întâmplă și care vor să păstreze cu orice preț aparențele unei familii fericite, împlinite. Iluzia aceasta ajunge însă să se spulbere încă din primele scene, iar tot ceea ce urmează reprezintă expunerea realității necosmetizate din spatele „fericirii” calme trăite până atunci.

În general nu prea vorbesc cu ai mei. Adică ne salutăm, ne întrebăm chestii obișnuite dar, de fapt, nu vorbim. Cred că e mai bine așa.

Singurătatea pe care fiecare (Fiul – Dumitru Georgescu, Mama – Doina Deleanu, Tata – Adi Carauleanu) ajunge să o resimtă are la bază o falsă imagine despre sine și despre dorințele și împlinirile personale, cei trei nemaiștiind să comunice unul cu celălalt și devenind prizonierii unor măști care trebuie să reflecte doar succesul, dar în spatele cărora se ascunde un gol uriaș, pe care nu pot să-l accepte. Paradoxal, chiar dacă locuiesc împreună, fiecare dintre membrii familiei își proiectează o imagine diferită despre el însuși în ochii celorlalți, imagine care nu are nicio legătură cu ceea ce este el cu adevărat sau cu realitatea în care trăiește. Mama, cu preocuparea ei pentru modă, construiește un univers artificial, care să-i ascundă nefericirea, iar Tatăl, medic renumit, vrea să-și păstreze prestanța conferită de meserie, chiar dacă nu îi mai aduce de mult nicio satisfacție și caută evadarea în relații trăite pentru câteva zile departe de casă. Adolescentul, prins în capcana acestei imagini a familiei realizate/perfecte în care trăiește, resimte presiunea statutului social și a nevoii de a fi la înălțimea așteptărilor părinților.

Scene scurte recuperează identitatea unui băiat deposedat de copilărie, care descoperă repede că imaginile siropoase despre viață livrate de părinți nu au nimic de-a face cu plăcerile „adevărate” (Acum, pe bune, la ce-mi trebuia mie povești cu Făt-Frumos, cu căcaturi d-alea despre bine și rău? Eu nu vreau să fac nici bine, nici rău, vreau doar să nu fac nimic, absolut nimic. E marfă s-o arzi prin mall sau la club, și-n rest să stai în fața calculatorului să te joci toate prostiile alea și apoi să agăți gagici pe net.). Din visul lui de odinioară de a scrie poezie, disprețuit de tată (Poezia te face să bați câmpii, iar noi trebuie să trăim cu picioarele pe pământ.) nu rămâne decât gestul de a trage dintr-un joint, singura formă de eliberare din colivia aurită în care a fost închis, dar și forma lui de răzbunare și de dispreț față de cei care au reușit să-și urmeze liberi calea (L-am întrebat la ce se gândește și mi-a spus că are în cap o poezie despre un excavator. M-a pufnit râsul. I-am întins din nou jointul meu și i-am zis că asta e cea mai tare poezie.). În lumea părinților (și nu numai) succesul vine din statutul de elev la un liceu de elită, în cea mai bună clasă, din preocuparea pentru matematică și învățarea limbilor străine, din admiterea la o facultate bine cotată pentru care trebuie să te pregătești din timp (Părinții mei sunt foarte mândri de mine, mai ales când iau premii. Nu vreau să-i dezamăgesc, de aceea dedic cel mai mult timp învățatului.).

Știu absolut totul despre fiul meu./Fiul meu este bine educat și nu ar minți în ruptul capului. Eu și soția mea discutăm foarte des cu el. Nu ne-a ascuns niciodată nimic.

Eșecul este acolo, printre ei, doar că niciunul nu e capabil să îl anticipeze. Pentru că fiecare este, de la un punct încolo, la fel de vinovat pentru ceea ce s-a întâmplat și la fel de nepregătit să se confrunte cu destrămarea iluziilor atent întreținute.

Pretextul punerii sub lupă a „sindromului” de care suferă cei trei (și nu numai, căci nu despre o familie anume este vorba, ci despre o întreagă societate bolnavă de nevoia de a părea altceva decât ceea ce este) e simplu: ei trebuie să dea o declarație la poliție în legătură cu un „incident” despre care nu aflăm de la început prea multe detalii, dar în care a fost implicat Fiul, un elev model. Totul se face online, în fața ecranului unui laptop, la distanță de o confruntare directă. Este vizibil cum emoțiile fiecăruia ajung să se dilueze, artificialitatea devenind dominantă. Într-o lume în care nu se mai comunică față în față, ci prin mijlocirea unui ecran, a-ți controla sentimentele, a fugi de responsabilitate, a încerca să păstrezi aparențele e mult mai ușor. Este același mod de a se retrage din fața problemelor reale pe care îl observăm atunci când adolescentul ascultă la volum mare muzică, încercând să se baricadeze în interiorul unei lumi în care ceilalți nu au acces (Altfel ar fi trebuit să le spun aproape tot și despre băutele din club, despre droguri, despre nopțile de biliard cu fraierii de Ovi și Laur, până și despre proasta de Vio.) sau când aflăm despre escapadele tatălui la cabana din munți unde obișnuia să se distreze.

O viață contrafăcută (Sper, totuși, că v-ați convins că suntem o familie cât se poate de normală.), ca un perete de carton în spatele căruia se ascunde nefericirea, dar care trebuie să reziste pentru ca ceilalți să nu vadă că, dincolo de zâmbetele largi și de imaginea unei vieți reușite, nu se ascunde decât singurătatea.

Mi s-a părut interesant modul în care este organizat spațiul de joc. Scena e împărțită în trei compartimente (mi-a amintit pentru un moment de filmul Dogville al lui Lars von Trier), tânărul ocupând poziția centrală, aflat așadar între așteptările celor doi părinți, între proiecțiile pe care aceștia și le fac în legătură cu el, fiind sufocat de ele, captiv în interiorul lor și totuși foarte singur. Proiecțiile de pe ecranul plasat central, de pe care se revarsă continuu reclame, transmit și avertizează, la rândul lor, că trăim într-o lume în care imaginea e tot ceea ce contează, că ne conducem viețile în acord cu o realitate falsă care însă a luat definitiv locul adevărului și care ne obligă să ne modelăm în funcție de ea (O să-ți ratezi toată viața ș-o să ne faci de rușine și pe noi. O să râdă directorul spitalului și cu fundul de mine când o afla că fi-miu e poet.). A poza, a induce și apoi a crede în ceea ce ai arătat că ești reprezintă legea care guvernează întreaga societate, nu doar viața celor trei. Reclamele violentează privirea spectatorilor, așa cum nevoia de a părea altceva decât ceea ce sunt a determinat comportamentul fiecărui membru al familiei. Existența celor trei ajunge să graviteze exclusiv în jurul nevoii de a păstra aparențele. Imaginea este mai importantă decât orice. În numele ei ajungi să-ți impui să nu mai vezi ceea ce se întâmplă cu adevărat, ajungi să crezi că e suficient să dai impresia de normalitate, că îți poți permite orice atâta timp cât nu se află ceea ce faci și nimic grav nu se întâmplă. Doar că aici, în Sindromul Quijote, se întâmplă. Spectatorul descoperă trei personaje ce trăiesc până la un punct doar pentru a întreține iluzia fericirii, a succesului, a performanței. Presiunea socială îi obligă să adopte o suită de măști și să renunțe la ceea ce sunt cu adevărat.

Eu trebuie să fiu perfect și să nu greșesc niciodată. Este dorința tatălui meu. Ca să fiu sigur că va fi așa, mi-am inventat un cimitir al greșelilor mele.

Spectacolul insistă pe trăirile adolescentului, jucat foarte bine de Dumitru Georgescu, ce se confruntă cu imposibilitatea părinților de a vedea și de a accepta cine este, cu teama lor de eșec, cu nevoia de a-l construi în direcția dorită de ei. Dumitru Georgescu reușește să surprindă foarte bine reacțiile vârstei, dorința de a se ascunde de ceilalți, de a-și trăi viața, capacitatea de a mima docilitatea și, în același timp, debusolarea, sălbăticia, revolta, dezamăgirile lui. În momentul în care nu mai este nicio îndoială că el e vinovat pentru că a provocat moartea unui coleg dându-i droguri, totul se prăbușește și fațada atent întreținută a educației, a responsabilității și a succesului se prăbușește, lăsând goi acești oameni foarte, foarte triști și înstrăinați.

Spectacolul regizat de Radu Ghilaș nu își propune să caute un vinovat. Nu despre nevoia unor părinți de a controla viața copilului lor sau despre inconștiența unui adolescent este vorba. Niciunul dintre ei nu e mai mult sau mai puțin vinovat decât altul. Nici măcar incursiunea în copilăria fiului nu oferă o soluție. Pentru că în această ecuație complexă a raportului dintre ceea ce sunt personajele și ceea ce afișează ele, școala și educația primită de acasă se suprapun. Ipocrizia se întinde dinspre spațiul familial spre cel al școlii, la fel de limitat, impunând o singură formă de succes: imitarea, reproducerea informațiilor (Eu nu pot să mă pronunț pentru că eu nu scriu poezii și nici altceva. Eu doar citesc bibliografia dată de doamna profesoară și fac analiză pe text. Nimic mai mult. Eu prefer științele exacte.). Autorității părinților îi corespunde o autoritate școlară care se folosește de aceleași arme, conștientizate de adolescent (Niciun profesor nu trebuie să-și umilească elevii, oricât de proști ar fi.), dar împotriva cărora ajunge „să lupte” tot prin ipocrizie și prin livrarea unei imagini false despre sine care, în final, se dovedește mai puternică decât adevăratul eu și are consecințe grave (Trebuie să tac și să mă obișnuiesc cu rușinea asta din mine. E super nașpa. – o replică venită parcă din finalul romanului kafkian Procesul: și rușinea avea să-i supraviețuiască).

Sindromul Quijote radiografiază o realitate, prezintă scene care recuperează anumite aspecte, dar care nu pot justifica pe deplin ce se întâmplă. E, mai degrabă, un semnal de alarmă despre ceea ce se ascunde în spatele ușilor închise, în interiorul relațiilor de familie atunci când familia ajunge să trăiască exclusiv conformându-se imaginii pe care o pretinde societatea, dorind cu orice preț să păstreze fotografia impecabilă ce redă o fericire care nu a existat, niciodată. O fotografie care la sfârșit are nu doar marginile zdrențuite, ci și interiorul fisurat. Aș spune că este vorba despre un spectacol în care se analizează cu luciditate lumea în care trăim și modul în care nevoia de a arăta că totul funcționează perfect nu e altceva decât o formă de a te întâlni cu eșecul.

Distribuție: Dumitru Georgescu, Doina Deleanu, Adi Carauleanu

Regie: Radu Ghilaș

Scenografie: Rodica Arghir

Video design: Andrei Cozlac

Muzică originală și prelucrări: Odry Bârcă

*LECTURI³ este numele proiectului teatral demarat de Teatrul Național ieșean în parteneriat cu Muzeul Național al Literaturii Române Iași (FILIT) și „ALECART”. Proiectul a fost inițiat de Naționalul ieșean  din dorința de a promova dramaturgi români contemporani din România și din Republica Moldova, de a face cunoscute publicului piesele lor de teatru prin montarea lunară a unor spectacole-lectură, la Teatru³ și cu punerea în scenă, după fiecare ediție, a celei mai apreciate piese de teatru. Selecția textelor a fost făcută în fiecare lună, conform unei grile de evaluare, de către un juriu constituit din reprezentanți ai Teatrului Național Iași, ai Muzeului Național al Literaturii Iași și ai revistei de cultură „ALECART”.

 (*Horia-David Munteanu, redactor Alecart, este elev în clasa a X-a. Anul trecut a obținut Mențiune la Concursul Național „Rețeaua literară”- secțiunea proză, concurs organizat sub egida PEN România, și Premiul al III-lea cu echipa „The Originals” la Festivalul BOOVIE – concurs de book-trailere destinat elevilor desfășurat sub Înaltul Patronaj al Președintelui României.)