Căci nu poate exista teatru decât în clipa în care începe într-adevăr imposibilul.
A pune în scenă un text de Artaud presupune mult curaj și o doză de nonconformism. Pentru că trebuie să recunoaștem că Antonin Artaud a fost un extraordinar teoretician, un nebun frumos și prea puțin înțeles, care a deschis drumul lui Beckett și a regândit ideea de spectacol teatral, însă, ca dramaturg, nu strălucește. Impactul excepțional pe care gândirea lui teatrală l-a avut îi depășește realizările dramatice propriu-zise. Fără a fi familiarizat cu viziunea artaudiană asupra „teatrului cruzimii”, cu asocierea dintre teatru și ciumă, cu tot ceea ce au presupus căutările și afirmațiile sale profund șocante (nu doar în contextul începutului de secol XX) e greu de apreciat o astfel de piesă.
Ca plot, Familia Cenci e relativ statică și redundantă, iar personajele se înscriu perfect în viziunea lui Artaud despre ceea ce implică impactul și rolul acestora în spectacol: nu psihologie, ci concept, întruchipare a unei forțe dincolo de bine și de rău, expresii ale unei viziuni mai degrabă expresioniste despre persona decât a unor oameni care simt, suferă, șovăie, iau decizii. Cruzimea, caracterul inexorabil al vieții manifestat în astfel de ființe, dimensiunea devoratoare și transfiguratorie a unor experiențe sunt ceea ce-l interesează pe Artaud. A transforma un organism inert, mutilat de convențiile unei viziuni înguste, sufocante, a-i descompune mecanismele de apărare, a-i ataca inerția, a-l supune unei schimbări febrile punându-l față în față cu oroarea, cu o forță mai puternică decât tot ceea ce a cunoscut până atunci, copleșitoare, distrugătoare este miza gândirii teatrale a lui Artaud. Totul, dincolo de morală, de legile omenești călduțe ale conformismului burghez.
Stranii confuzii ale răului și binelui.
Adevărul trăit de membrii familiei Cenci a constituit sursa de inspirație a nenumărate creații artistice, depunând mărturie despre familii tarate, plăcerea de a ucide, sadism, infernul din om. Familia Cenci și familia Borgia se întâlnesc în acest mod de a-și așeza viața sub semnul sângelui, al crimei și al păcatului. Dar ceea ce era, în cazul sceleraților Borgia pus (și) în slujba voinței de putere rămâne în cazul bătrânului Cenci doar formă absolută a unui mod de a fi care transcende orice principiu uman. Intenția lui Artaud este, evident, aceea de a-și scoate personajele din sfera dihotomiei bine-rău și de a le proiecta ca principii ale unor forțe imposibil de contracarat și de înțeles. Forțe surprinse în manifestare și atât. Tragedia sa are la bază textele lui Shelley și Stendhal, dar e subordonată viziunii lui despre cruzime și adevăr al teatrului. Ea nu are capacitatea de a provoca catharsis-ul, însă creează cu siguranță o stare, o scurtcircuitare a inerțiilor de gândire și, în același timp, prin intruziunile metateatrale, explică concepția artaudiană despre spectacol.
O libertate adevărată e întunecată.
În acest context, montarea Familiei Cenci la Iași de către Silviu Purcărete e în primul rând un experiment teatral și o provocare. Ca spectacol, conține toate mărcile care l-au consacrat pe Purcărete și pe scenograful Dragoș Buhagiar, alături de care regizorul a realizat deja un număr important de spectacole.
Cine a văzut Uriașii munților, Pălăria florentină, Cafeneaua, Plugarul și Moartea știe la ce să se aștepte de la această reprezentație. Impecabil gândită și construită, cu o maximă atenție la detalii, mizând pe impactul vizual (aici totul e preponderent alb-negru, de la decor și costume până la chipul actorilor, cu foarte puține accente cromatice care vin din machiaj, din verdele strident și din roșul sângelui reflectat în grimasele și în hohotul buzelor, precum și în scena triumfului malefic al lui Cenci, înveșmântat în roșu, într-o mantie ce amintește de toga romană și sugerează lectica în care caesarul victorios era purtat prin Roma – un Nero nebun, incendiind toate principiile umane, un Caesar apocaliptic, întruchipând puterea absolută) și pe simțul proporțiilor, Familia Cenci e splendidă ca viziune regizorală. Jocul cu proporțiile (deformarea liniilor e realizată atât pe verticală, cât și pe orizontală), spiritul epocii păstrat prin modul în care e ilustrată prezența și privirea mulțimii (extraordinară ideea utilizării manechinelor, plasate în colțurile scenei, în costume specifice timpului, recuperând culoarea locală, dar, în același timp, exprimând încremenirea umanului în fața monstruosului), atitudinea clerului față de actele de cruzime și de păcatele lui Cenci, cu prezența intermitentă a Papei, simplă fantoșă, neputincioasă într-un scaun cu rotile, dar omniprezentă în deciziile vremii și luptele pentru putere se deschide către alte sugestii: experimentele medicale din lagărele de concentrare, soldații armatei roșii – orori ce aduc foarte aproape de noi „adevărul” cruzimilor din orice epocă. De altfel, acest echilibru între un atunci subtil, dar perfect recuperat, și o actualitate recognoscibilă, care te obligă să ieși din contextul momentului desfășurării tragediei familiei Cenci, e ceea ce-i reușește lui Silviu Purcărete foarte bine. Totul se subsumează astfel unei atemporalități cutremurătoare.
Să trăiești înseamnă a renunța să visezi.
În aceeași manieră de lucru specifică se înscrie și permanentul joc de planuri, felul în care se lucrează cu grupurile umane, momentele de mișcare (preponderent circulară, în rotații când grotești, când exprimând condiția larvară, de marionete a acestor ființe) în alternanță cu cele statice, centrate pe un personaj sau două, orizontalitatea trupurilor și verticalizarea lor, dar și folosirea tehnicii pentru deformarea vocii, sonoritatea mecanică a glasului Bufonului (cu rolul lui de liant și de suprapersonaj care e purtătorul de cuvânt al viziunii lui Artaud despre teatru, anticipând și explicând ceea ce urmează să fie adus în scenă și rupând liniaritatea acumulării de orori și de tensiune). Momentele muzicale (din nou spectatorul se poate bucura de talentul lui Vasile Șirli) susțin fie dinamica, fie atmosfera sumbră, apăsătoare, fie intruziunile de lamento sau revărsările de violență.
Cu o recuzită ce nu refuză nimic din genul horror, bine ținută însă sub control, la mijloc între necesitatea regizorală și pastișa unui mod de a o exprima, spectacolul semnat de Silviu Purcărete rămâne în egală măsură ca întreg și ca decupaje de o extraordinară forță a frumuseții și terorii (scena frământării pâinii, cu lovirea intermitentă a aluatului și bufniturile ce punctează sacadat acumularea de tensiune imposibil de exprimat altfel, momentul bucurii uciderii celor doi fii ospățul, cu gestul scoaterii oaselor din sac și apoi mișcarea rapidă de ascundere a ororii comise la porunca lui Cenci, ospățul grotesc dat de acesta, gesturile mecanice ale mamei vitrege a lui Beatrice la mașina de cusut, aproape acoperită de uriașul covor-lințoliu și anihilată de incapacitatea de a reacționa, apariția celor doi asasini tarați sau biciuirea lor după eșecul misiunii lui, însuflețirea carnavalescă după uciderea de către Beatrice a lui Cenci și apoi sentința și ordinul executării ei aduse într-o găleată mizeră – eșec sublim al oricărei legi umane).
V-am chemat, dar nu pentru a distruge, ci a întări o legendă!
Încă o dată prestația actorilor a fost excepțională, susținând eșafodajul de imagini și de idei. Grupați în jurul lui Călin Chirilă (Cenci) și a lui Beatrice (Ada Lupu), trupa Naționalului ieșean a arătat din nou ca o echipă în care generația matură și cei tineri dau ce e mai bun într-un spectacol deloc comod, dar semnificativ pentru a readuce în actualitate (cu mijloace moderne) concepția teatrală a unuia dintre primii vizionari ai teatrului modern, Antonin Artaud.
*
La realizarea acestui spectacol, împreună cu Silviu Purcărete & echipa de actori, au contribuit creatori de teatru cu notorietate internațională: scenograful Dragoș Buhagiar, teatrologul George Banu (traducere), compozitorul Vasile Șirli (muzică). Asistenți: Radu Ghilaș (regie), Anda Pop (scenografie).
Pe scenă, o întâlnire de bun augur dintre actori ai Naționalului ieșean, studenți și absolvenți ai Facultății de Teatru, din cadrul Universității Naționale de Arte „George Enescu” Iași: Călin Chirilă, Doru Aftanasiu, Ionuț Cornilă, Haruna Condurache, Mălina Lazăr, Ada Lupu, Horia Veriveș, Petronela Grigorescu, Pușa Darie, Diana Roman, Radu Ghilaș, Andrei Sava, Diana Chirilă, Dumitru Năstrușnicu, Valentin Mocanu, Constantin Grigorescu, Fabian Toderică, George Gușuleac, Flavius Grușcă, Marian Stavarachi, Ionuț Cozma, Cosmin Puțanu, Robert Agape, Marian Chiculiță.
*
(*Nicoleta Munteanu, coordonatoare a Clubului Alecart, profesor #Merito la Colegiul Național Iași, consideră că a fi profesor de română înseamnă a-i transforma pe elevi nu doar în niște absolvenți cu note mari la bac, ci în cititori și spectatori pasionați, a-i aduce aproape și de literatura/ teatrul de azi scriind despre cărțile nou apărute sau despre spectacolele puse în scenă la teatrele ieșene.)
