Contrar a ceea ce îmi imaginasem pe drum, mi se părea absurd acum să inventez urmarea unor existențe reale. Trebuia să aleg tabăra: realitate sau ficțiune.
Un scriitor aflat în impas, lipsit de inspirație, incapabil să mai creadă în puterea lui de a crea ficțiune, se agață, cu o anumită disperare, dar și cu inconștiență, de gândul că realitatea îi va oferi „de-a gata” materia următorului roman. De aceea, decide să lase întâmplarea să-i scoată în cale subiectul viitoarei cărți: prima persoană pe care o va întâlni, în timp ce se plimbă prin cartier într-o dimineața obișnuită, va deveni eroul a cărui viață va constitui noul său roman.
Autorul pleacă așadar în căutarea personajelor. Acestea sunt oameni vii, asemenea scriitorului însuși, trăind în realitatea anodină a unui cartier parizian. Inversând situația din Șase personaje în căutarea unui autor, unde Pirandello punea în discuție relația ambiguă, contradictorie și tensionată dintre intenția scriitorului și adevărul uman al personajelor, nevoia acestora de a fi văzute și tratate ca ființe vii, mai vii și mai adevărate decât însuți autorul lor, precum și puterea „ficțiunii” de a se impune asupra „realității”, ștergând granițele dintre cele două lumi, David Foenkinos urmărește, în esență, aceeași problematică, dar o face într-o manieră mai puțin gravă, mai puțin neliniștitoare. Traiectoria urmată de scriitorul francez este inversă celei pirandelliene. Viața se dovedește mai neașteptată, mai incredibilă, mai susceptibilă de ficționalitate decât ficțiunea însăși. În viață ne permitem lucruri pe care nu le mai putem face dacă apar într-o carte. Pentru că viața nu se raportează niciodată decât la ea însăși. E imprevizibilă, e liberă de orice constrângere. În timp ce romanul și, implicit, ficțiunea, au drept punct de referință realitatea ale cărei legi nu pot fi întru totul eludate. De aceea, ficțiunea este mai susceptibilă de a părea artificială, de a nu putea genera la nesfârșit ceva original și credibil.
Mi-a trecut prin minte că orice poveste reală ar fi mai interesantă. Orice existență care să nu fie ficțiune.
Familia Martin e consemnarea câtorva momente din viața unei familii și a modului în care interacțiunea dintre autor și „personajele” sale dă peste cap viața tuturor. Nu lipsește umorul cu care autorul se distanțează de noțiunile de teorie literară sau de clișeele asociate construcției narative, nici ironia și autoironia. David Foenkinos pare a dori să rămână însă pe un teren sigur, problematizând exact atât cât este strict necesar, creând un construct luminos, cu umbre abia întrezărite și repede alungate, în care asperitățile, suferința, problemele de zi cu zi, dezamăgirile își găsesc rezolvări neașteptate, ca și cum realitatea s-ar contamina de romanesc. Reacțiile personajelor sunt uneori incredibile, schimbările de situație sau de atitudine lipsite de logică sau de motivație, astfel încât autorul însuși, deși asistă la ele, se teme că nu va fi crezut de către cititori când spune că romanul său rămâne strict în limitele realității. Mă temeam să nu mi se spună că toată povestea era inventată, că nu coborâsem niciodată din apartamentul meu, ca să abordez prima persoană care-mi ieșise în cale. Mai mult, nu doar viața lui Madeleine Tricot, fostă croitoreasă, prima persoană pe care o întâlnește la trecerea de pietoni din cartier și care îl primește cu încântare în casa și în viața ei, conducându-l spre întâlnirea cu celelalte „personaje”, cu fiica sa Valérie și, prin ea, cu ceilalți membri ai familiei Martin, se contaminează de extraordinar și își pierde liniaritatea, ci și viața autorului însuși, luat prin surprindere de posibilitatea/tentația de a deveni personaj în propriul roman, dar și de modul în care se va derula reapropierea și apoi reîntâlnirea propriu-zisă cu Marie, tânăra de care se despărțise cu câteva luni înainte. Deși este provocată de dorința lui Valéry de a afla mai multe despre viața autorului și se desfășoară până la un punct în oglindă prin raportare la ceea ce se întâmplă în viața personajelor sale, relația cu Marie e complet imprevizibilă. De fapt, nu ceea ce se trăiește (ca persoană sau ca personaj) are calitatea de a fi banal ori extraordinar, ci perspectiva celui care spune povestea, a celui care o face să trăiască pentru ceilalți îi conferă acesteia adevăr uman sau contururi neobișnuite, adică o plasează în planul realității sau în cel al ficțiunii.
Speram ca hazardul acesta organizat să mă ducă la o poveste palpitantă sau la unul dintre acele destine care ajută la înțelegerea unor mize esențiale ale vieții. La drept vorbind, așteptam totul de la femeia aceasta.
Oricât de banale, aceste siluete au în sine un extraordinar potențial de dramă umană. Nimic pe chipul femeii în vârstă ce împinge un cărucior roz și refuză ieșirea la o cafea fiindcă are ceva de pus la congelator nu anunță povestea de viață pe care a trăit-o, iubirea brusc curmată dintre ea și Yves, plecarea acestuia în America exact înainte de căsătorie și dorința neașteptată, dar fermă, de a-l reîntâlni la aproape șaizeci de ani distanță, după ce motorul de căutare al internetului îi oferă vești despre el și autorul descoperă că Yves Grimbert trăiește în Los Angeles și că e la fel de dornic de a o revedea precum este Madeleine însăși. Nimic spectaculos în timpul primei cine alături de Patrick, soțul lui Valérie, și de cei doi adolescenți complet dezinteresați de proiectul mamei lor și de șansa de a deveni personaje într-un roman. Cu toate acestea, fiecare dintre cei patru are propriile resentimente, propriile iluzii și nefericiri, propriile temeri, frustrări sau probleme. Sub impresia de existență blazată, de interacțiuni repetitive, se ascunde tumultul unei vieți care își poate schimba oricând cursul.
Se pare că e nevoie doar de impulsul de a povesti altcuiva ceea ce simt, ceea ce li se întâmplă, ceea ce intenționează pentru ca ceva ascuns în acești oameni să se pună în mișcare. Ieșind din rolul de martori pasivi ai propriilor vieți, cu toții se transformă în actori care simt nevoia, după foarte mult timp, să acționeze și par mult mai aproape de statutul de personaje decât erau inițial. În fapt, viața familiei Martin înseamnă plictiseala și nemulțumirea de care se lasă tot mai des acaparată Valérie, decizia ei de a-și părăsi soțul, provocată de convingerea că i-a devenit indiferentă lui Patrick și că, rămânând alături de el, totul s-ar reduce la un lung șir de zile monotone și brusca transformare a lui Patrick, în urma umilinței resimțite în biroul șefului său, dintr-un bărbat timorat într-unul care nu mai ezită să-și împărtășească nemulțumirile, ceea ce determină o reconfigurare a relației dintre soți. Autorul descoperă, de asemenea, spaimele și resentimentele Lolei, tânăra îndrăgostită și vulnerabilă care nu știe cât să-și asculte inima și cât rațiunea, dar și chipul blazat, brusc luminat de sclipiri de inteligență, al lui Jérémie, fratele ei mai mic, abia intrat în adolescență.
Personaje cu un potențial mai mare sau mai mic, care își arată limitele sau, dimpotrivă, deschid intriga spre zone greu de anticipat, oameni care au reacții contradictorii, care acceptă sau nu să-și dezvăluie viața, care cred sau contestă mecanismele ficțiunii. În jurul lor se adună alte siluete de care autorul se lasă pentru o clipă atras, fără a uita niciun moment însă pactul făcut inițial: romanul său depinde întru totul de realitate, de adevărul pe care îl trăiesc persoanele din care a decis să facă personajele proiectului său.
Infiltrându-mă în viețile altora, devin protagonist. Nu trebuie așadar să exclud faptul că o să ajung, la rândul meu, un actor în această poveste.
Nu doar romanul depinde în această situație de povestea de viață trăită de un altul, ci și autorul însuși. Acesta pierde orice posibilitatea de a controla sau de a anticipa destinele pe care le consemnează, e un simplu pion la bunul plac al disponibilității și al timpului celorlalți, așteaptă să i se livreze informații, nu poate spera decât că ceea ce i se spune este adevărat, constată adeseori că s-a înșelat, că a anticipat greșit, că, dacă personajele acestea ar fi fost creația lui, viața insuflată le-ar fi fost diferită. Tocmai asta este esența proiectului meu. Să încerc să înțeleg mizele unei realități care nu este a mea. Cu excepția lui Valéry, care inițial se agață cu disperare de ideea de a deveni personaj, toate celelalte acceptă mai degrabă pasiv sau determinate de entuziasmul ei. Lola, de exemplu, își manifestă direct suspiciunea, iar Jérémie acceptă să se întâlnească cu invitatul mamei sale doar pentru a fi ajutat să-și facă eseul despre poemele lui Villon. Evident că în acest caz romanul se scrie pe măsură ce viața este trăită și depinde exclusiv de cheful și de verva personajelor. Autorul nu poate interveni, el nu mai păstrează nimic din demiurgul de altădată care domnea autoritar asupra tărâmului ficțiunii. Totuși, este pregătit să umple golurile de viață adevărată cu „nade” aruncate către cititor, cu mici anecdote palpitante, cum sunt cele din viața creatorului de modă Karl Lagerfeld, pe care i le-a dezvăluit Madeleine și prin care menține suspansul. Treptat, cititorul înțelege că nu există propriu-zis o graniță între evenimentul de viață și ficțiune, că uneori existența propriu-zisă e mai spectaculoasă decât literatura. Doar că nimeni nu poate trăi permanent în interiorul acestui spectacol și toți aleg să se salveze diminuând suferința, mergând mai departe, uitând, apelând la sentimentul datoriei și al responsabilității. Așa cum fac Madeleine și Yves, Valéry în relația cu sora ei Stéphanie, dar și cu Patrick și copiii. Așa cum procedează Marie și e nevoit să o facă autorul însuși. Așadar, nu întâmplarea sau intensitatea face diferența între viață și ficțiune, ci durata. Ceea ce e punctual în imediatul nostru poate deveni atemporal în universul ficțional.
Cine ar crede povestea unei vieți palpitante non-stop? Cel mai adesea, în existența noastră de zi cu zi, brodăm peripeții în jurul plictiselii.
De cele mai multe ori senin și ludic, încântător ca un exercițiu de prestidigitație, romanul lui David Foenkinos, tradus în limba română de Simona Brînzaru, nu exclude total dimensiunea cenușie și plină de neliniști a vieții, doar că îi conferă acesteia o anumită gratuitate, o tușă de frumusețe pură, umor și multă prospețime. De aceea, durerea pare a-și diminua intensitatea, ca și cum tot ceea ce se trăiește implică o distanță sigură între lumea personajelor și cea a cititorilor, între ficțiune și realitate.
(*Nicoleta Munteanu, coordonatoare a Clubului Alecart, profesor #Merito la Colegiul Național Iași, consideră că a fi profesor de română înseamnă a-i transforma pe elevi nu doar în niște absolvenți cu note mari la bac, ci în cititori și spectatori pasionați, a-i aduce aproape și de literatura/ teatrul de azi scriind despre cărțile nou apărute sau despre spectacolele puse în scenă la teatrele ieșene.)
