Ce oferă un profesor? Nu poți oferi mai mult decât ceea ce ești. Informațiile, experiența, sprijinul le obții mai devreme sau mai târziu, mai ușor sau mai dificil, iar școala nu este singurul spațiu care contribuie la formarea ta. Și atunci ce poate oferi un profesor? Probabil încrederea în tine, capacitatea de a-ți descoperi forța interioară, de a lăsa lumea să se oglindească frumos în ceea ce ești. Și conștiința că la un moment dat el te-a făcut (într-o mică, dar determinantă măsură) să fii ceea ce ești azi. Și gândul că, dacă în locul lui ar fi fost altcineva, tu ai fi fost astăzi un pic altfel. Un pic. Dar esențial. În rest, totul e tăcere. Profesorul rămâne undeva în spate și tu ieși în larg să înfrunți alături de alții provocările vieții.
Așa se întâmplă de obicei. Profesorul rătăcește undeva în amintirile noastre. E legat de o vârstă, de o etapă. Nulla amicitia est… Totuși, există excepții. Dar ele nu vizează relația profesor-elev, ci pe aceea dintre doi oameni care au depășit etapa formării ex cathedra: profesorul de altădată e partenerul de discuții, iar tu, elevul care ai fost, un adult ale cărui opinii sunt ascultate.
Cea mai mare bucurie a unui profesor este să devină peste ani partenerul de dialog al foștilor lui elevi. Nu, nu al tuturor, nici a jumătate dintre generațiile pe care le-a avut, ci a câtorva, întotdeauna puțini, care au știut că el este acolo, indiferent de ceea ce li s-a întâmplat după ce întâlnirea din timpul școlii s-a încheiat.
Izabela* este arhitectă în Thun, Elveția. A construit în cei doi ani de când se află acolo o existență în care rigoarea, munca și dorința de a demonstra că face bine ceea ce a învățat să facă i-au adus, dacă nu totala împlinire, cel puțin imaginea unui drum drept pe care vrea să îl urmeze în viață și aprecierea celorlalți. Izabela a făcut parte dintr-o generație de excepție, generația care a pus bazele proiectului Alecart. Fără ea, fără Virgil, fără Laura, Alecartul nu ar fi fost decât un gând. Izabela a fost gazda noastră pentru o săptămână în Eveția. A făcut ca Elveția să fie acasă, să ne arate tot ceea ce are mai frumos și mai luminos în ea, o parte pe care turistul nu o poate descoperi întotdeauna, pe care cei ce ajung să trăiască acolo (lucrând constant 8-10 ore pe zi) o cunosc, dar nu și-o pot asuma total, adică acea parte în care frumusețea absolută a peisajului, limpezimea arhitecturii, tradiția și bunul gust rezonează cu liniștea și modul așezat de a fi al oamenilor. Elveția va fi pentru noi de acum indestructibil legată de imaginea pe care Izabela a știut să ne-o arate din ea.
Elveția este o țară extraordinară, cu peisaje de o sălbăticie care te lasă fără cuvinte, cu lacuri și verdeață, cu linii parcă tăiate perfect, cu oamenii care merg pe bicicletă zâmbind, cu copii care se plimbă fără griji, cu lebede și mușcate pretutindeni, cu căsuțe decupate din cărțile copilăriei, cu trenuri confortabile, moderne, cu linii domoale ale podgoriilor, cu pante abrupte în munți, cu aer cosmopolit în orașe, cu un ritm al vieții care exprimă siguranță, echilibru și împăcare. Prima impresie, călătorind de la Basel spre Thun: o țară care încă nu a fost scoasă din țiplă, o jucărie frumos colorată, perfect concepută, așezată sub bradul de Crăciun, încă neatinsă de bucuria copilului de a o avea. Verde pretutindeni, case aproape identice, linii geometric trasate, un peisaj aproape ireal în frumusețea lui. Și deodată munții: masivi, senini, foarte aproape și totuși, de neatins. Vârfurile Stockhorn, Niesen, Jungfrau, Eiger. Impresia că, stând pe terasă, poți întinde mâna să le mângâi crestele înzăpezite. Conștiința că ești atât de mic și atât de departe. Un peisaj de o copleșitoare frumusețe. Pe care omul a știut să îl valorifice. Eleganța și rigoarea elvețiană puse în slujba naturii. Un mecanism perfect. Cu o precizie de ceas elvețian. Nimic la întâmplare, nimic prea mult, nimic nefuncțional. Un echilibru deplin între ceea ce oferă natura și ceea ce au modelat oamenii. Am văzut Berna, Lausanne, Zurich, Luzern. O zi pentru fiecare, câteva instantanee, impresia că ai prins suflul locului, bucuria de a descoperi frumusețea centrului vechi, uluirea în fața modului în care totul a fost conservat, a devenit funcțional, curat, frumos. Respirația oprită în fața străduțelor înguste, în pantă, a scărilor fără număr, a catedralelor, a podurilor, a clădirilor impunătoare, a istoriei care vorbește și azi, dar o face pe limba ta, pulsând în același ritm cu viața cotidiană. Și peste tot cafenele, parcuri, oameni urmându-și nestingheriți programul, turiști integrându-se rapid în atmosfera domoală. Nu știu care dintre orașele vizitate ne-a plăcut mai mult. E imposibil să faci o ierarhie: Zurich-ul e cosmopolit, impunător, trepidant, vitraliile lui Chagall din Fraumünster îți taie respirația, eleganța Marii Catedrale (Grossmünster) impune respect, iar St. Peterkirche e de o cumințenie deloc pământeană; clădirile gotice din Niederdorf, viața alertă și boemă din Bahnhofstrasse, universitatea – n-am ști ce să alegem. Apoi capitala, Berna, deconcertantă prin calm și echilibru, dominată de Catedrala St. Vincent (din al cărei turn ai cea mai frumoasă panoramă a orașului), cu râul Aare șerpuind tumultuos în jurul limbii de pământ care constituie cartierul vechi, cu Muzeul Einstein și Cazinoul, cu Turnul cu ceas (de fapt, la tot pasul, în Elveția poți admira astfel de turnuri în care ceasuri minuțios realizate măsoară timpul cu o precizie de netăgăduit), cu podurile și clădirile vechi apărând la tot pasul. Sau Luzern, orașul-stațiune perfect, în care nu poți rata nimic: Fortăreața Mussegmauer, Turnul cu apă, cel mai vechi pod acoperit din lemn din Europa: Podul Capelei – cu picturile lui extraordinar păstrate datând din secolul al XVII-lea, apoi Primăria Veche, impunătoarea biserică Saint Loedegar și tristețea profundă, perfect redată în piatră a Leului din Lucerna (monument închinat soldaților elvețieni uciși în timpul Revoluției franceze și despre care Mark Twain spunea că e cea mai tristă și mai emoționantă sculptură a lumii), limpezimea lacului „celor patru cantoane împădurite”, mirosul de mâncare preparată chiar în fața turiștilor, sutele de mușcate care înroșeau totul în jur. În fine, Lausanne, în partea franceză, ușor diferit, respirând în alt ritm, mai departe de ordinea și liniștea nemțească, mai colorat, mai agitat, mai sigur pe sine, urcând și coborând pe colinele înalte, dezvăluind silueta masivă a Catedralei Notre Dame, cu Palatul Rimine (muzeu) dominând aristocratic centrul vechi alături de zidurile Castelului Saint-Maire, cu Muzeul Olimpic și cheiul d Ouchy, cochet, plin de viață, colorat.
În ceea ce privește Thun-ul, acesta a fost orașul în care ne întorceam în fiecare seară pentru a sta la povești cu Izabela în fața unei sticle de vin italian (mai întâi cu gândul la Răzvan care trebuia să ni se alăture din Genova, apoi și alături de el). Depănam povești, descopeream o altă față a Elveției, aceea care se arată doar celor care încearcă să și-o facă a doua casă. O Elveție cu rigori pe care le descoperi treptat, aparent prietenoasă, dar adeseori distantă, o Elveție pe care, dacă vrei să ți-o asumi, înveți să o cunoști și să o accepți pentru că ea îți oferă exact atât cât îi oferi și tu ei. Thun-ul l-am descoperit alături de prietenii noștri, de Izabela și de Răzvan (care, deși plecat din România din clasa a II-a, vorbește o română curată) și nu credem că e cu nimic mai prejos decât Luzern. Doar o idee mai mic. Nu e deloc un orășel, e un oraș autonom, acolo unde râul Aare curge dinspre lacul Thun către Berna, ascunzând superbe străduțe cu aer medieval, castelul datând din secolul al XII-lea, o piață cu produse naturale pitorească, poduri de lemn și clădiri de o frumusețe care îți taie respirația. Te poți plimba liniștit pe malul râului Aare către lacul Thun, în care se oglindesc crestele Alpilor, admirând frumoasele case ale localnicilor, făcând baie în undele-i reci alături de lebede liniștite.
Cea mai frumoasă călătorie a fost cu vaporul, seara, coborând de pe Jungfraujoch, din Interlaken către Thun. Sau poate că nu, fiindcă în Elveția nimic nu este „cel mai frumos”. Totul te lasă fără cuvinte, e perfect, de o frumusețe pentru care e greu să găsești exprimarea potrivită. Ce ar mai fi? Nespus de multe. Am lăsat la sfârșit, experiența cea mai elvețiană cu putință. Așa ne place să credem, fiindcă elvețienii iubesc muntele, iubesc înălțimile și provocările, fiindcă au știut să-și arate respectul față de natură cucerind-o fără a o supune. Jungfraujoch – Top of Europe (3454 m) și călătoria copleșitoare spre stația de tren cea mai înaltă din Europa, spre locul în care s-au născut nenumărate legende, spre cantonul văcuței (și al ciocolatei) Milka, spre ghețarii care au înghițit atâtea vieți. Trei trenuri: din Interlaken spre Lauterbrunnen, apoi din Lauterbrunnen către Kleine Scheideg și apoi, ultima bucată, cea mai spectaculoasă, de la Kleine Scheideg către Jungfraujoch. Un drum care îți taie respirația la propriu, până simți că amețești, în care nu poți să exprimi în cuvinte măreția a ceea ce vezi, un drum cu o poveste despre sacrificiu, dârzenie, vise. Despre forța oamenilor. Despre măreție. A naturii și a celor care au murit având un vis. Sus, cele trei vârfuri (Jungfrau, Eiger și Monch) domnesc într-o liniște egală cu eternitatea. Nimic nu se compară cu senzația pe care o ai acolo sus, sus de tot. Și când privești steagul elvețian care flutură liber în vânt, te simți un pic și tu parte a acelei măreții infinite, a sacrificiului pe care italieni, germani, elvețieni l-au făcut pentru ca tu, alături de miile de alți oameni care adeseori uită cât de aproape sunt de frumusețe, să redescoperi perfecțiunea lumii care ne-a fost dată.
Indiferent cât ai încerca să prinzi ceva din experiențele pe care Elveția ți le poate oferi, e aproape imposibil să recuperezi, fie prin fotografii, fie prin cuvinte, starea de liniște pe care o trăiești în această parte de lume. Elveția e, cu certitudine, mai mult decât frumusețea peisajului, echilibrul arhitecturii, bunăvoința oamenilor. E o experiență pe care nu o poți savura decât dinăuntru. O experiență care, pentru noi, va avea întotdeauna aroma unei adânci prietenii. Indestructibil legată de ambiția, eleganța și frumusețea Izabelei. Și dacă fi-va să ne reîntoarcem vreodată acolo, nu vrem să o facem altfel decât regăsind-o undeva, în Elveția pe care a știut să ne-o facă „acasă”.
*Izabela Pavel, colaboratoare Alecart, a absolvit Colegiul Național de Artă „Octav Băncilă” Iași și Universitatea de Arhitectură „Mincu” București. În timpul liceului, a obținut premii la olimpiadele de Arhitectură, Italiană și Limba română, iar în facultate a beneficiat de burse și internship-uri în Portugalia, Germania, Suedia. Vorbește fluent italiana, portugheza, germana, engleza.
