Pe scurt, cred că o să funcționeze cumva și piatra cubică scandaloasă de pe Ștefan Cel Mare. O să funcționeze și tentativa de „retușare a existentului” propusă de Ordinul Arhitecților, prin inițierea unui concurs. Nu e cine știe ce arhitectură de propus, pentru că, de bine de rău cadrul construit este ofertant, și cu bune și cu rele. Deci va fi vorba despre o soluție pragmatică, matură și suficientă. Cred că suficiența este una din pietrele de temelie ale acestei provincii ușor snoabe, așa că eu m-aș orienta într-acolo unde sufuciența este executată cu bun simț. O suficiență finisată ne-a tot adus de atâta vreme, de fapt, la o linie de plutire a revoltei neasumate, ci jucate ca pe o scenă postmodernă și plicticoasă, repetitivă în cel mai ironic mod și fără mesaj susținut de timp. Tot ce rezolva „Tudor Chirilescianismul” în termeni de timp e aceeași gamă de vârstă „afectată”, indiferent de generație. Over and over again, neînțeleșii fără probleme prea mari cu viața, se angajează la introdusul filosofiei de cafenea în firea fetelor pierdute între 16 – 19 ani.
Deci e suficient ca și Palas-ul. Acolo lucrurile funcționează, altceva nu trebuie să știți, pentru că, după atâta vreme, se cheamă cârcoteală. Cu aviz de la mediu sau fără aviz de la mediu, cu sau fară ceva acte lipsă la dosar, Palas-ul e acolo, întors cu spatele la Iașul care și-a luat a nu știu cât-a lovitura la ficații istorici ai elitelor care bântuie în neștire cele șapte coline. Tot ceea ce dispare sau se acoperă cu altceva în Iași, ține de un organism sentimental profund și se pare că orașul în sine, ca sistem urbanistic, ca beton, sticlă, metal sau cărămidă, nicu nu mai este invocat. Sângele, speranța și identitatea Iașului au dispărut odată cu teii smulși și ciopârțiți de Nichita într-o scenă similară cu moartea lui Boromir în Lord Of The Rings. Așa s-a protestat, cu larimi și drame tudor-chirilesciene. Când colo, Nichita și consilierii săi au făcut o eroare care ține de peisagistică. Eroare speculată, în fine, nu cârcotesc că nu știu care a fost șmenu din spatele teilor și cât capac și-o fi tras; este neimportant acum. Cert este că totul este legal, iar amenda primită mi se pare că se plătește din banii publici.
Pe de altă parte, este încă un lucru nou care apare. Și înțeleg că, de fapt, noutatea nu e bine primită în Iașul marilor iubiri. Salcâmii ăia japonezi sunt stingheri, săracii, a observat toată lumea, dar dacă lucrurile se mișcă, ne mișcăm și noi cu ele. Trebuie să fii prea nesuferit să ocolești deliberat pietonalul cu pricina, din motive de principiu. Adică, hapciu! și trage apa. Am parcat mașina pe la Cinema Victoria și am mers la plimbare spre o crâșmă. Nici LABază, nici prin tavernele alea, nici acolo nici dincoace, eu îmi pierd răbdarea acolo ca un mare cocalar; în fine, nu contează că am mai mers mai departe, dar am parcurs ce e lucrat și partea de șantier a pietrei cubice scandaloase și nu am rămas fără „mana” și „xp”, nu am trecut la „dark side” și nici nu am plâns. Am parcurs-o ca pe orice alt pietonal. A, e mai mare decât pietonalele alea „true” de prin Sibiu? Ok, dar mi-a plăcut, sentimentul – păstrat tot așa, exclusiv pentru Brașov – de a lăsa mașina și de a mă plimba prin centru. Am lăsat-o, pentru că în alte condiții m-aș fi băgat în curtea Mitropoliei cu toba mea „Magnaflow”, să intoxic orice plimbare.
Poate nu mă fac înțeles, însă lucrurile au darul de a se așeza, caricatural sau nu, ca un Palas privat, dar care e public, dar de care trebuie să se știe că e privat, dar care e pentru public, dar unde te privește privatul din penthouse zâmbind cu o fată ținută în lesă în mâna dreaptă și cu un piton pe gât care sâsâie complice și soarbe din cocktailul cu maracuja, rom, mentă și lacrimi de fecioară din mâna stângă.
grafică: Ioniță Benea
