Atunci când deschidem volumul lui Samar Yazbek (autoare invitată la FILIT 2022) este ca și cum suntem împinși, brusc, într-o realitate despre care, recunosc, am știut foarte puțin și care te lasă cu respirația tăiată. Acțiunea se desfășoară în Siria, în 2013, când dictatorul Bashar al Asaad decide să lanseze atacuri cu arme chimice împotriva populației civile, într-un gest disperat și criminal de a opri rebelii care încercau încă din 2011 să se opună brutalei dictaturi a acestuia.
A scrie pentru a păstra speranța
În realitatea prin care ne poartă Samar Yazbek, vom descoperi alături de Fata care nu se putea opri din mers povestea unei minți puternice și a unui suflet sensibil, povestea unei adolescente ce are o mulțime de lucruri de mărturisit. Cu atât mai mult cu cât speră că peste ceea ce consemnează pe ultimele foi pe care le găsește se va opri la un moment dat privirea cuiva. Care va afla despre ea, care va ști ce i s-a întâmplat, ei și oamenilor din jur.
Rima își începe povestea spunând că tot ceea ce scrie este adevărul și că face asta ca să înțeleagă tot ceea ce s-a întâmplat. De aceea, ne ia cu autobuzul în care merge împreună cu mama către casa bibliotecarei de la școală pentru a primi de la ea haine și cărți. E o călătorie tocmai în cealaltă parte a orașului în care fetița nu mai pășise de aproape doi ani și în care descoperă semne ale unei realități bulversante, pe care nu o înțelege întru totul și care-i provoacă mai întâi uimire, derută și apoi spaimă. Acesta este momentul în care viața ei capătă o întorsătură terifiantă: mama este ucisă, ea ajunge într-un spital alături de alte persoane reținute de polițiștii regimului, apoi este nevoită să se ascundă; e aproape omorâtă de bombe și de foame, toți cei apropiați mor, se simte abandonată și pierdută, în final, numai noi, cititorii, însoțind-o în acest periplu al înțelegerii și al neînțelesurilor, al evocării unor clipe încărcate de tandrețe, colorate sau îmbibate în tristețe și revoltă.
Inocență și oroare
Romanul impresionează puternic prin inocența și simplitatea cu care Rima privește și învăluie ca într-un cocon moale caracterul tragic al întâmplărilor ce zguduie orașul. Cele mai insignifiante lucruri de care se agață, pe care amintirea le scoate la suprafață în încercarea de a recompune ceva din liniștea de altădată, o fac fericită: desenatul planetelor pe care s-a aventurat Micul Print, cititul cărților alături de Sitt Stuard, micile comori ascunse sub patul din camera ei, conturul literelor, mângâierea cuvintelor. Rima reușește să se bucure de toate aceste momente suspendate undeva între firescul copilăriei trecute și oroarea care se dezlănțuie în jurul ei, fiindcă fata are darul divin de a vedea frumusețe acolo unde aceasta pare absentă în totalitate. O scenă care surprinde privirea ei altfel aplecată asupra lumii este cea în care gazul mov, otrăvitor, responsabil pentru moartea oamenilor de pe străzile și din blocurile prin care este purtată în brațe, aproape inconștientă, îi aduce un sentiment de bucurie. Căci movul este culoare ei preferată și nu poate înțelege cum de o culoare poate să ucidă oameni.
Pe lângă acest dar, fata îl posedă și pe cel al creației, care, într-un fel, îi salvează viața. Desigur, când suntem copii, cu toții ne folosim imaginația pentru a crea universuri numai ale noastre. O facem din amuzament sau din plictiseală, din plăcerea de a ne juca sau de a-i provoca pe ceilalți, însă, pentru Rima, absența din viața ei a planetelor Micului Prinț și a personajelor atât de dragi care i-au însoțit reveriile și singurătățile ar conduce la scufundarea și înecarea completă în urâta lume în care a fost forțată să trăiască. Fără mamă, fără fratele mai mare, fără oamenii de care s-a atașat cât timp a stat ascunsă alături de alte familii de soldați pentru libertate și de protestatari, doar amintirile și încercarea de a înțelege îi rămân.
Povestea care salvează și dă un sens
Ochii de copil sunt cei care percep cu cea mai mare intensitate lumea. Și chiar dacă fetița e înconjurată de frică, de moarte, de necunoscut, nu se lasă copleșită și speranța ei supraviețuiește firavă până la sfârșit. Speranța că altora nu li se va întâmpla nimic din ceea ce ea și oamenii dragi ei și cei pe care i-a întâlnit au fost nevoiți să trăiască: dezlănțuirea urii, iadul pe pământ. Speranța că poate prietenul fratelui ei se va întoarce, că bombele se vor opri, că cineva o va găsi în adăpostul subteran în care a fost lăsată, că mama va supraviețui măcar în amintire. Am închis ochii cu speranța că mă voi trezi din acest coșmar și că voi fi tot în patul meu din căsuța noastră, lângă mama și fratele meu. Iar această fragilă speranță este păstrată cu ajutorul unuia dintre cele două daruri pe care le are, cel al scrisului. Rima scrie pe orice apucă și cu teama că pasta pixului i se va termina. Astfel păstrează vie amintirea vieții ei anterioare și a tuturor victimelor atrocităților din Siria. Prin pasta albastră curge viață, sânge și toate vorbele rămase nespuse. Terminarea pixului anunță finalul cărții și al vieții Rimei. Rămâne povestea unei fete care refuză să vorbească, dar care a spus mai multe decât majoritatea, a fetei care a murit și a înviat de două ori, a celei care nici legată nu s-a putut opri din mers.
Când nu ai unde să te duci oricât de repede ai alerga
Titlul romanului lui Samar Yazbek m-am gandit că ar putea reprezenta încercarea picioarelor, a trupului, de a ține pasul cu imaginația Rimei, cu fantezia ei dezlănțuită care este capabilă să o poarte pe diferite planete, în diferite lumi și în alte vieți. Din cauza acestei nevoi de a fugi către altceva, către ceva mai bun, ea trebuie să fie legată de ceva, dar nu de orice, ci de lucrurile sau de persoanele pe care le iubește pentru a-i fi reamintit că nu are cu adevărat cum și unde să fugă și că trebuie să rămână acolo unde este, deoarece nu poate să alerge mai repede decât viața care i-a fost dată pentru a ajunge la cea pe care și-a imaginat-o. Rima este legată de lucrurile cele mai importante pentru existența ei – acasă, de patul primit de la Sitt Stuard, bibliotecara care i-a văzut darul și fibra specială, apoi de singura fereastră din camera mizerabilă a spitalului-închisoare în care erau aduși cei ce se împotriviseră sistemului și unde a împărțit pentru un timp patul cu o fată al cărui păr a fost tăiat cu brutalitate, mai târziu de fereastra din subsolul unde va fi părăsită de toți, dar de unde reușește să vadă ceva din lumea devastată din jur și poate visa la libertate. Având conștiința că totul va rămâne doar vis. Este legată, de asemenea, de mâna mamei, de cea a fratelui ei și apoi de mâna caldă a prietenului lui. Ieșind în lume, Rima înțelege că nu există nici milă și nici dreptate, că oamenii sunt cruzi atunci când slujesc cu fanatism o idee, că, în numele cutumelor religioase, sunt lăsate femeile să moară doar fiindcă un bărbat străin nu are voie să le atingă și preferă să le lase să se sufoce decât să le scoată hainele îmbibate de gazul letal aruncat din avioane.
Cutremurătoare, povestea Rimei ne obligă să deschidem ochii și să privim realitățile din jurul nostru, să exersăm revolta, să devenim mai toleranți, să înțelegem că monștrii nu dorm, cel mult ațipesc, și că victimele se pot salva doar făcându-și auzită povestea.
*Ioana Crega, redactor Alecart, este elevă în clasa a X-a, științe, la Colegiul Național Iași. Anul școlar trecut a obținut Mențiune la faza națională a Olimpiadei de Lingvistică și a participat ca jurnalist cultural la Festivalul Internațional „Poezia e la Bistrița”.
