Fata cu fragi. O poveste de iubire, o poveste despre inspirație, despre forța covârșitoare a destinului, despre experiențe trăite necondiționat, o poveste inspirată din liniile convulsionate ale unui tablou care răscolește încă imaginația fiecărui privitor: Strigătul, de Edvard Munch.
Fata cu fragi a Lisei Stromme este un roman în care adolescenta care deapănă povestea unei veri în care se succed întâmplări și experiențe, precum și consecințele lor, e mai mult decât un personaj, devenind validarea scriptică a unor fragilități intime, adolescentine. Johanne este glasul firav al sincerității (ca stare asumată de a fi), al dragostei și al prieteniei pentru care se caută nuanța, lumina și, mai ales, întunericul potrivite pentru a le exprima.
Povestea de iubire care inspiră, în viziunea scriitoarei engleze, faimosul tablou al lui Edvard Munch, Strigătul, se naște din inocența și dorința de a exista distinct, autentic și liber ale lui Tullik, fiica cea mică a unei bogate familii și, în același timp, imaginea în oglindă a Johannei, un dublu mai pătimaș, mai dezechilibrat, mai învolburat. Și asta tocmai pentru că starea de a fi îndrăgostită de un pictor generează mult mai multă dependență, incertitudine, nebunie decât ipostaza de a fi chiar tu pictor – așa cum năzuiește tânăra Johanne. Iubirea și pierderea ei nu se leagă doar de deziluzie, de amărăciune, ci ele se subsumează unei reilustrări a vieții, în care doar însingurarea și suferința neputinței sunt căile prin care existența își poate găsi prelungiri obosite, greoaie, exasperate. Speranța provine, poate, și din credința conform căreia pentru a înțelege fericirea, durerea și dumnezeirea este necesară o identificare cel puțin parțială cu acestea.
De nu ne-ar fi ochiul solar, / Cum am putea zări lumină? / De n-ar fi pus, în noi, chiar Domnul har, / Ne-ar fermeca starea divină?- Goethe
Revenind la permanenta conexiune a culorii cu starea, a luminii cu înțelegerea, versurile lui Goethe întăresc ideea că omul este suma a tot ceea ce îl compune și nimic din ce e omenesc nu-i e străin, pentru că face parte din el și îl modelează în interacțiuni și sentimente. Îndemnată de Munch, Johanne pictează ca să descopere nuanța potrivită acestui sentiment de a aparține lumii, de a-i împrumuta propriile contururi sufletești, de a o compune curajos, tineresc, vijelios. În momente diferite, vezi aceleași lucruri cu alți ochi; într-un fel le vezi dimineața, și în alt fel seara. Stările sufletești se schimbă. Viața din afară și cea lăuntrică sunt legate. Lumea exterioară se schimbă în funcție de sentimentele noastre. Așa cum Dostoievski pătrunde în adâncurile sufletului cu vorbele lui, la fel vreau să pătrund și eu în acele adâncuri, dar prin arta mea. Într-adevăr, cuvintele și culorile se întâlnesc undeva, și anume într-un spațiu superior, deasupra sentimentelor, mult peste idei, impactul asupra celorlalți fiind colosal. Dostoievski, presimțind parcă o anume prăbușire, spunea că frumusețea va salva lumea gândindu-se la artă și la ființă, modelându-le ca fiind indispensabile una alteia, așa cum Johanne se dedică naturii și fragilelor fructe de fragi cu o inocență fragedă, aproape negândită, prin care îmbrățișează fragmentele răspândite ale firii ei.
(Ioana Tătărușanu, redactor-șef adjunct Alecart, clasa a X-a, filologie, Colegiul Național Iași)
Nota redacției: Articolul integral poate fi citit în nr. 19 Alecart, dedicat scriitorilor invitați la Festivalul de Literatură și Traducere Iași.
Cu Lisa Strømme și Adriaan Van Dis vă invităm să vă întâlniți și să intrați în dialog la Casa Balș, în Sala Caudella, pe 6 octombrie, de la ora 14. Împreună cu Alecart în cadrul FILIT 2017!
