De vreme ce ei nu mai pot vorbi, putem fi noi vocea lor. […] Răul nu se ivește în lume atunci când un singur om este nefiresc de rău. Răul se ivește în lume atunci când oamenii buni nu mai văd bunătatea în ceilalți. Răul se ivește în lume când ne judecăm unii pe ceilalți. Răul se ivește în lume când vedem răul pe care-l face cineva și nu îl denunțăm.
Apărut în preajma zilei de comemorare a victimelor Holocaustului – 27 ianuarie, data la care, în 1945, au fost eliberați prizonierii lagărului de la Auschwitz-Birkenau – romanul Fata cu părul roșu de la Auschwitz reprezintă consemnarea experiențelor prin care a trecut Rozi Greenstein timp de 13 luni, din momentul în care, la aproape 18 ani, este deportată alături de mamă, de sora sa Leah și de fratele ei. Mai întâi în ghetoul din Cehei, în spațiul unei foste cărămidării (unul dintre cele mai inumane ghetouri aflate pe teritoriul Transilvaniei de Nord), apoi la Auschwitz și, cu puțin înainte de victoria Aliaților, la Bergen-Belsen, în fabrica de muniție Duderstadt, continuând în marșul morții până în lagărul de concentrare Theresienstadt (eliberat de soldații ruși la patru luni după cel de la Auschwitz). O „poveste adevărată”, cum precizează autoarea, nepoata lui Rozi. O poveste consemnată la peste 70 de ani de când a fost trăită, când aceasta e de mult stabilită în Statele Unite și are o familie mare – cu fiice, nepoți, strănepoți și stră-strănepoți. O poveste care nu aduce nimic nou despre ceea ce a însemnat realitatea trăită de evrei în lagărele naziste, dar care e o mărturie ce nu ne lasă să uităm. Căci nicio astfel de consemnare/mărturisire nu ar trebui să fie astăzi văzută doar din perspectivă documentară – aceasta s-a realizat -, ci umană. Pentru că fiecare supraviețuitor are propriile amintiri, propriii morți de jelit, propriile atrocități ce trebuie auzite/știute. Povestea fiecăruia conține în ea o bucată de oroare trăită colectiv, dar, în primul rând, o viață personală mutilată de timpul petrecut în lagăr. Propriile adevăruri, amintiri, imagini – acel sâmbure-munte de suferință care ar trebui să schimbe fundamental felul în care îi vedem pe cei de lângă noi astăzi. Credința tuturor supraviețuitorilor lagărelor naziste a fost că ceea ce au trăit nu poate și nu trebuie repetat. Nu putem întotdeauna să oprim răul, dar putem să nu-l lăsăm să umbrească binele cu totul. La 95 de ani, când cartea aceasta se scria, Rozi (Hana Rahel Greenstein), ne spune Nechama Birnbaum, este copleșită de numărul mare de oameni care nu știu ce a fost Holocaustul. Dar cel mai profund o tulbură felul în care oamenii se poartă unii cu alții. O dovadă în plus că niciodată nu va fi suficient. Cu atât mai mult cu cât timpul ce li s-a dat celor care au supraviețuit – și timpul ce ni s-a dat pentru a consemna mărturia lor – e tot mai scurt. În 2025 s-au împlinit 80 de ani de la eliberarea prizonierilor. Și știm cum se făcea trierea pe peroanele ce aduceau miile de oameni în lagăr. Știm care era soarta bebelușilor și a copiilor. 80 de ani devine aproape un timp miraculos de lung ce ne-a fost permis pentru a-i asculta. Pentru a înțelege și a învăța. Chiar dacă, privind convulsiile politice și resuscitarea tot mai evidentă a unor ideologii extremiste în ultimii ani, devine aproape o certitudine că nu a fost suficient. Că realitatea atâtor milioane de vieți ucise sau mutilate a fost prea puțin pentru oceanul de uitare care e creierul și sufletul omenesc.
Pentru cititorul din România cartea poate fi interesantă și dintr-o altă perspectivă. Rosi Greenstein s-a născut și a trăit până la aproape 18 ani în Crasna, sat care a făcut parte după 1876 din Regatul Ungariei, a revenit în Regatul României, a fost reocupat de horthyști și, ca întreaga Transilvanie de Nord, eliberat abia în toamna lui 1944. În Crasna și în localitățile din jur se afla o comunitate de evrei destul de numeroasă, iar amintirile lui Rozi refac interacțiunile dintre familiile de evrei și cele de români, compasiunea sau indiferența, chiar ura unora și resentimentele lor în momentul în care soldații unguri ridică familiile evreiești (Ia uitați-vă la evrei – nu mai par la fel de mândri acum, nu? […] O să învețe și evreii să împartă cu alții! strigă unul, după care râde. […] Uite ce le-au făcut evreilor! Uite ce le-au făcut evreilor! spune o femeie. În vocea ei se fac simțite deopotrivă uluirea și bucuria.), brutalitatea intervenției autorităților ungare, convingerea tuturor că ceea ce se întâmplă nu e decât un scurt intermezzo și că se vor reîntoarce acasă în ciuda modului în care sunt tratați la Cehei, unde copii și femei suportă lipsuri și brutalități înspăimântătoare, sunt spânzurați aleatoriu, supuși interogatoriilor pentru a li se confisca întreaga avere (aceste pagini sunt mărturii cutremurătoare, filtrate prin ochii celor care au suportat abuzurile, despre ocupația horthystă – unul dintre cele mai întunecate momente prin care a trecut Transilvania de Nord); apoi întoarcerea în țară după terminarea războiului, pierderea caselor (care între timp au fost rechiziționate și date altor proprietari), încercarea de a merge mai departe.
Orice distrugere se naște din gândul că ceilalți sunt diferiți de tine. Ca să poți fi crud cu cineva, trebuie să te gândești la el ca la ceva diferit de tine. Și în felul acesta îl transformăm într-un străin. De parcă nu ar curge același sânge prin vinele noastre, de parcă n-am respira toți același aer. Nimeni nu poate fi crud decât dacă îl vede pe celălalt ca diferit, iar asta ne rupe lumea-n bucăți.
Cartea (tradusă de Anca Dumitru) e construită pe două planuri temporale. După momentul în care bătăile tobelor cheamă locuitorii în piața satului unde sunt anunțați că urmează să fie evacuați toți evreii, prezentul și trecutul își fac alternativ auzită vocea. Până aproape de final, fiecărui capitol ce urmărește desfășurarea calvarului prin care trec Rozi și sora ei Leah (de mamă și de frate sunt despărțite când ajung la Auschwitz și abia după încheierea războiului cele două surori trebuie să accepte realitatea: că cei doi au fost gazați și arși în crematorii imediat după ce au fost luați de lângă ele – e zguduitor rememorat momentul în care Iehezkel fuge din coloana în care a fost trimis și se strecoară alături de mamă, convins că astfel va putea avea grijă de ea, niciunul dintre ei nebănuind că soarta deținuților din stânga va fi diferită de a celor din dreapta) îi corespunde unul în care sunt evocate, ca într-o tapiserie ce recuperează o întreagă lume, secvențe din copilăria lui Rozi și din viața de familie. E un contrapunct luminos, dar cu atât mai dureros prin conștientizarea tot mai acută a pierderii, a imposibilității de a mai reveni la ceea ce a fost. Deși ce o ține în viață e hotărârea de neclintit – chiar și în clipele în care trupul pare a se prăbuși, eviscerat de durere și de foame -, de a se întoarce acasă, ororile pe care le trăiește – frigul, foamea, umilințele, munca epuizantă, dușurile reci, păduchii, depersonalizarea, omniprezența morții și a brutalității – conferă momentelor din copilărie o aură aproape magică. Nu prin absența greutăților (tatăl moare când Rozi are doar cinci ani, mama își pierde slujba la ieșiva după anexarea Crasnei la Ungaria și decizia autorităților de a închide toate școlile evreiești, fetele stau pentru o perioadă la rude, departe de casă, pentru că mama nu are cu ce să le crească, apoi Leah se apucă de croitorie, ajutată de Rozi, și viața pare a intra pe un făgaș mai bun, bunicul moare și el cu câteva luni înainte de deportarea la Cehei), ci prin sentimentul de apartenență, prin grija de care sunt înconjurate, prin privirea inocentă, încărcată de lumină și de speranță care a păstrat aceste mici fragmente de viață, prin ceremonialurile comunității evreiești urmate cu sfințenie, aureolate de prezența blândă a celor apropiați. Gustul dulce al prăjiturii cu șapte straturi, pâinea fierbinte abia scoasă din cuptor (coilici), rugăciunile de Sabat, gesturile încărcate de dragoste ale lui zeide, chipul domnului Raizomovici care le dă fetelor petice de material viu colorate cu care să se joace, discuțiile cu membrii familiei Balan când Rozi merge după lapte, plăcerea de a dansa, lacul înghețat pe care alunecă, deși nu își permit ca ceilalți copii patine, vizitele la țară, la părinții tatălui, prietenia cu Reizi Waldman, toate refac ritmurile unei vieți pe care Rozi și ai ei o pierd brutal și definitiv, traversând apoi un calvar ce pare nesfârșit.
Oare în ce ne-am transformat?
Sunt 13 luni în curgerea obiectivă a timpului, dar în înregistrarea a ceea ce trăiește alături de Leah, de Hanki, soția unchiului Duvid, de verișoara Feighe și de celelalte deținute, în orele în care stau drepte pentru apel înfășurate doar într-o bucată de pânză ruptă, când stomacurile se strâng de foame în așteptarea polonicului cu o urmă de zaț de cafea cu gust de noroi și a unei bucăți infime de pâine, când corpurile sunt lovite, umilite, supuse unei continui epuizări, când se înghesuie noaptea alături de alte paisprezece fete pe un prici îngust sau direct pe pământ, în nămol, când dispar continuu cele de lângă tine (Este mirosul mamelor și taților voștri, care ard. Este mirosul trupurilor fiilor și fiicelor voastre, ale nepoților și nepoatele, ale fraților și surorilor voastre care ard. Priviți fumul. Este tot ce v-a rămas din ele.), când simți că nimic nu poate fi mai cumplit decât abrutizarea și lupta dintre instinctul de a merge mai departe, de a trăi și dorința de a se termina mai repede totul, aceste luni dobândesc consistența infernului. În cazul lui Rozi însă, rămân voința, mereu reînnoită, de a nu ceda, grija pentru Leah, deznădăjduita apropiere de celelalte, curajul nebunesc al unor gesturi de nesupunere – ca cel în care, riscând să fie împușcată, trece într-un alt rând doar pentru ca numărul ce-i va fi tatuat pe braț, acel A-13488 (Privesc în jos la brațul meu, apoi mă uit la oamenii din jur. Merg năuciți, de parcă ar fi deja morți. Nu, nu mi-am pierdut mințile. Știu acum, știu mai bine decât sufletele deznădăjduite ale fantomelor din jurul meu. Știu. Da, a meritat, Leah, îi răspund. A meritat, pentru că mergem acasă! A meritat, pentru că încă ne mai pasă. Mă auzi? Încă ne mai pasă, Leah!) să fie scrijelit cu cifre egale, cântecul sfâșietor (și salvator) al verișoarei Feighe (Suntem câteva sute de fete care nu mai au pic de grăsime pe trup, care sunt doar piele și os și au un gol imens unde înainte era stomacul. Suntem câteva sute de fete întinse în centimetri de noroi și mâzgă, în iad. Și cu toate acestea, printre noi este fata aceasta cu voce de înger, care ne cântă să adormim, precum o mamă, copiilor ei.).
Ritmul sacadat în care prezentul dezumanizant e întrerupt de momentele ce refac liniile copilăriei în Crasna e modificat în ultima parte a cărții, când amintirile de acasă pătrund în realitatea pe care o trăiește Rozi, într-o stare de semi leșin și de somn chinuit, intermitent, în timp ce muncește în fabrica de muniție Duderstadt, sub amenințarea spânzurării dacă va continua să nu respecte regulile. Sunt momente în care amintirile sunt foarte aproape de transă, halucinante, Rozi părând a trăi în același timp două vieți: cea de acasă, unde este ea însăși, și cea din lagăr, unde doar trupul, aproape un schelet, o ține încă acolo, printre celelalte prizoniere.
Știi de ce a fost distrus Templul nostru? L-am distrus pentru că ne-am distrus pe noi. Eram unul, dar noi nu știam asta și ne-am decimat – prin asta ne-am decimat pe noi înșine. Putem părea diferiți, dar eu sunt tu, iar tu ești eu, și toți suntem parte din fiecare. Suntem toți parte din Dumnezeu, trăim cu El. Trebuie să știm asta!
Fragmentele de Psalmi deschid fiecare capitol, legând astfel soarta evreilor în timpul Holocaustului de un destin mai larg și, în același timp, depunând mărturie despre relația dintotdeauna a omului cu o instanță superioară, cu un Tată când binevoitor, când mut la zbaterile și la suferința de aici. Vocea psalmistului acompaniază, odă de mulțumire sau lamento, peregrinările prin cele lumești ale celor care au fost victimele unui timp monstruos și ale unor oameni ce s-au lăsat pradă uitării. Sau care s-au îndepărtat de una dintre legile ce ne dau coerență și fac viața suportabilă: Să-ți iubești aproapele ca pe tine însuți.
(*Nicoleta Munteanu, co-fondatoare, alături de Emil Munteanu, a Proiectului Alecart, profesoară MERITO la Colegiul Național Iași, consideră că a fi profesor de română înseamnă a-i transforma pe elevi nu doar în niște absolvenți cu note mari la bac, ci în cititori și spectatori pasionați, a-i aduce aproape și de literatura/ teatrul de azi scriind despre cărțile nou apărute sau despre spectacolele puse în scenă la teatrele ieșene și nu numai.)
Pictură copertă articol: Ioniță Benea
