„Privește-mă (…)
Mă cheamă Faust.
Nu mă cunoști?”
Preambul
Faust… Acest personaj atât de cunoscut și atât de controversat. Faust este omul însetat de erudiție, în căutare de ceva nou, nefericit cu ce are, deprimat din cauza limitărilor sale de muritor și aflat în imposibilitatea găsirii unui sens al vieții. Nicio operă care datează din perioada elisabetană, așadar de acum aproximativ 500 de ani, cu excepția, poate, a celor scrise de Shakespeare, nu a stârnit atât de multe reacții, ca doctorul Faustus, personaj creat de Christopher Marlowe. Nu există nicio certitudine cu privire la originea textului și la data compunerii lui, însă Faust a devenit un mit în istoria lumii occidentale și este încă o sursă de inspirație, așa cum o demonstrează inclusiv volumul lui Karácsonyi Zsolt, Faust pe mări. Pe scurt, opera lui Marlowe este o dramă / tragedie și spune povestea lui Faust, un savant atât de avid de cunoaștere, încât, nemulțumit de rezultatele academice, din domeniile medicinei și teologiei, pe care le acumulase de-a lungul vieții, încheie un pact cu diavolul. Dezamăgirea lui Faust este legată de limitele umane, deoarece se știe că în Evul Mediu exista o contradicție abisală între „adevărurile” promovate de filosofie sau știință și teologia dogmatică. Acesta a fost motivul pentru care Faust a apelat la magie și, după ce l-a invocat, diavolul Mefistofel i se arată și semnează pactul : Faust / Faustus va beneficia de cunoașterea absolută timp de douăzeci și patru de ani, după care Lucifer îi va lua sufletul.
Karácsonyi, pur și simplu, imaginează un Faust al său, nu un Faust iritat, surescitat și clasic, ci unul cu o speranță în el, unul atent și impresionat de tot ce i se arată pe mare.
Volumul lui Karácsonyi Zsolt, Ússz, Faust, ússz, a fost tradus recent în limba română, sub titlul Faust pe mări, de către George Volceanov. Schimbarea titlului original, care, în limba maghiară, înseamnă „Înoată, Faust, înoată” nu este întâmplătoare. Acest titlu exprimă mai bine în limba română călătoria inițiatică a lui Faust, în timp ce în limba maghiară seamănă mai mult cu un îndemn.
După cum el însuși mărturisește în 2020 la lansarea cărții în limba română („După ce am văzut spectacolul regizat de Mihai Măniuțiu la Teatrul Maghiar din Cluj, am știut imediat că Faust trebuie salvat. Un om, un everyman atât de important, merită încercarea.”), autorul a rescris povestea lui Faust având ca reper tragedia lui Marlowe. Putea la fel de bine să aibă ca punct de plecare monumentalul și arhicunoscutul poem al lui Goethe, însă, în această operă, Faust nu mai este un personaj tragic, deoarece în final este mântuit, devenind un personaj copilăros. Piesa lui Marlowe, The History of the Damnable Life and Deserved Death of Doctor John Faustus (1592), se deosebește de capodopera goetheniană prin finalul tragic, în care Faust este pedepsit pe măsura îndrăznelii sale. Aceeași turnură o imprimă mitului faustic și Karácsonyi Zsolt. De fapt, el se interpune între Marlowe și Goethe. Renunță atât la flăcările Iadului, în care sfârșește Faust al lui Marlowe, cât și la iertarea de care are parte personajul gothenian. Călătoria lui Faust, pentru autorul maghiar, are loc pe mări și oceane, unde ni se relevă istoria umanitații în general și a fiecăruia dintre noi în parte. Aceasta este schimbarea majoră pe care o aduce Karácsonyi Zsolt în impresionanta bibliografie a mitului faustic în literatura universală în care îi regăsim, pe lângă Marlowe și Goethe, pe Thomas Mann, Nikolaus Lenau, Ivan Turgheniev, Mihail Bulgakov, Paul Valéry sau Gertrude Stein și anume spațiul în care se desfășoară aventura eroului. După pământ, aer și foc, poetul are viziunea unui Faust acvatic, transformat de simbolistica aparte a celui de-al patrulea element. Karácsonyi, pur și simplu, imaginează un Faust al său, nu un Faust iritat, surescitat și clasic, ci unul cu o speranță în el, unul atent și impresionat de tot ce i se arată pe mare.
„De crezi cumva că lumea-i un Recif
La-ngemănarea mării cu pământul,
Privește-mă…”
Eu sunt marea, eu sunt prietenul pașnic nestăvilit, eu aștept s-ajung într-o lume nouă, eu aștept să nu mă tem de mine. Înot ca să-mi amintesc de grădina care era o simplă grădină, una strălucitoare, dar adevărată. Sau e doar o colivie?
Orice lume nouă, orice cucerire adevărată cere ca răsplată omul întreg.
Volumul lui Karácsonyi Zsolt este asemenea unei temnițe acvatice, un trup desfigurat pe mare la baza căruia se află originea / crearea acestui „pământ natal și sfărâmat”. Scufundarea, adâncirea în dorința fermă de a mă /ne lega de aceste ape imense în speranța ca soarta să fie miloasă, să te /ne scoată afară/ la liman, să te /ne salveze de la înec ridicându-te /ne pe vârful spumei mărilor.
Pe tot parcursul poemelor sale faustice, poetul ne arată că abaterea de la drumul inițiatic al cunoașterii originilor, poftele lumești fiind o capcană, dorințele nepotolite vor conduce totuși la crearea și cucerirea de noi teritorii, poate chiar a mântuirii. Ce te oprește să te închini visurilor tale, să te avânți „ca o frunză” la suprafața brațului apei și „cu strălucirea adâncă-a mării-n ochi”?
Venit dinspre ape, personajul se identifică cu o corabie, cu o arcă al cărei drum nu poate avea decât un sfârșit tragic în căutarea recifului demn de el. Lumile noi pot fi cucerite doar prin sacrificiu. Corabia sau arca (din Biblie!) sunt un vehicul care se destramă la nevoie, pentru a salva sufletul eroilor. Orice lume nouă, orice cucerire adevărată cere ca răsplată omul întreg. Dacă pornești cu posibilitatea jertfirii ai șansa să găsești drumul spre libertate și etern.
În acest micro volum de poezie, „fiind în joc timp, spațiu și speranțe de dincolo”, Karácsonyi Zsolt a reușit să surprindă întreaga poveste a universului prin ochii lui Faust și prin a sa călătorie acvatică. Povestea este structurată în trei părți și ea ajunge la cititor parcă prin unduirea valurilor, care nu sunt altceva decât versurile / cuvintele poetului: „Peisaj unduitor, ce te oprește? /de ce te unduiești /pe loc, încremenit?”
„De când o fi și unde-i Stăvilarul?
Doar eu mai navighez de unul singur,
Urmând ritmurile de jos în sus.”
Cele trei părți care configurează traseul eroului faustic se intitulează „Înoată, Faust, înoată”, „Vâltoarea” și „Trezirea lui Nimfaust” și sunt, la rândul lor, împărțite în câte trei imagini, unduite printre stări, impulsuri și viziuni, asemenea elementului care îl ocrotește, apa.
Trecutul și amintirile
Prima parte, „Înoată, Faust, înoată” prezintă trei tablouri diferite, însă legate între ele prin „vii amintiri”: Noaptea, care poate simboliza Trecutul omenirii, în care au existat „sute de mii de Europe”, Ziua, ce nu este altceva decât Prezentul, în care „plutește lumea”, recreată de „suflul” lui Faust și Marea, care este Viitorul, o veritabilă „stâncă marină”.
Noaptea, trecutul său și al lumii ce-l înconjoară la fiecare scufundare, e mereu la fel pentru Faust. Revine, îl cunoaște și s-a obișnuit cu el. Se încrede în ce știe marea și, dacă are acces la limba străveche a oceanului în care a fost transpus, e foarte atent și interesat de lumea „pe de-a-ntregul nouă”, cum cioburi se unesc, urmând ritmurile corăbiilor înalte.
Acest prim poem alimentează revolta declanșatoare a rupturii de uscat și fuga pe mare. Există un element religios în textul lui Karácsonyi, însă acesta nu este prea evident, este abia întrezărit, ca și Divinitatea amintită doar în treacăt, într-un embrion neînsemnat, în câteva versuri: „Poate-s născut de tata, zămislit /de mama, prin ritualuri magice, /mă relaxez și iar mă-ntind pe apă, /mi-nchipui /visul visurilor mele”.
Ziua, acum ar râde de-ar fi cineva, parcă-a mai fost pe aici, dar privirea Soarelui era mai galbenă, mai albastră. Peisajul nou zărit îi dovedește faptul că pe mare mereu a fost singur și va fi în continuare, nimeni nu-l va salva de la înec, de la inconștiență. Dar oare marea nu e coma la care s-a autocondamnat?
Poemul al doilea este trăirea damnării, senin asumată :
„Voi sta la soare. Mă voi însori. /(…) / și fi-voi un supraviețuitor /(…) / izbit de cele patru elemente/ Faust, înot /pe umeri ce izbesc /(…) /și stăpânesc lumi nedescoperite /Mi-e turpul vas /opresc mișcarea astrelor” și dedic acest nou moment al zilei (…) în fața minții.
Poemul final al primei părți ne oferă un tablou revelator. Marea, reală și plină de entuziasm odinioară, acum ireală și, totodată, eternă alături de curentul care dizolvă totul în corăbii viu colorate și coralii care străjuiesc tăcerea misterioasă în apa neadâncă și lină.
„N-am griji, dorințe
n-am nici voința de a-mi regăsi
vechile lucruri de-altădată”
În a doua parte, Vâltoarea, începe transformarea.
Corabia Lumii, care atacă și mai des memoria adormită de mult, îl transformă pe Faust într-un delfin vânat, un delfin a cărui soartă este să fie „aruncat în sus /prin spuma revoltatului trecut /zvâcnind pe puntea amintirilor (…) /fereastra către lume /va dăinui-ntre mii de trăsnete.”
Poemul Ochiul furtunii va mistui trupul salvamarului bătrân, „cu mintea-n flăcări” și-l va aduce pe drumul abandonat de Apa sfârșitului, care are să vină sub forma unei vâltori cu rol de purificare, drum ce va opri suferința și va aduce ființa în starea de liniște.
„Ce prudență
se-așterne-acum
pe fruntea ta
nenăscută?
A treia parte, finalul traversării drumului inițiatic și cele trei semne:
Apa îngerească, care ne îndeamnă să asistăm la rezultatul mult dorit, la regăsirea în stropul nostru de apă, „în stropul ăsta/ dintâi, perfect”:
„Treziți-vă din somn, /ape materne, /vă înălțați /lent misterios /priviți în jur /și contopiți-vă /într-un unic /strop de ploaie /(…) /de sticlă /din cărțile de demult /(…) /Răsună în adâncuri /(…) slab /febra lăuzei /(…) pământul /e prima amintire” care așteaptă.
Veneția i se închină lui, lui Nimfaust. Vechea Veneție transformându-se în ceva nou, în apa care-l va ghida de acum încolo, în atingerea desăvârșirii ființei sale. Metamorfoza faustică înfrânge timpul și transformă o ascensiune lentă, într-o fulgerătoare întrupare: „Te poți privi și-o /sută de ani /în stropul ăsta /dintâi, perfect. /Urcarea ține hăt /mia de ani, /încetineala-i: /o clipită doar”. Eroul se ivește din ape sub forma unui Nimfaust înbunătățit.
Al treilea semn, transformarea, îl aduce pe Faust acvatic în fața rezultatului său, al recreării traseului pentru a putea spune în sfârșit :
„Trăind
spre voi
stau în lumină!”
*Theodora Sterpu, redactor Alecart & elevă la Liceul Teoretic „Varlaam Mitropolitul” Iași (tocmai a trecut în clasa a X-a , filologie), a participat ca jurnalist cultural la Festivalul Internațional „Poezia e la Bistrița”, unde Karácsonyi Zsolt a fost invitat.
