Teoria apropierii este un roman cameleonic; el își schimbă tonalitățile, accentele în funcție de povestea fiecăruia, devenind o „punere în scenă” nu doar a singurătății, a eșecului, a înstrăinării, dar și a prieteniei și regăsirii. Parcurgând poveștile de viață care se intersectează în romanul lui Bogdan Răileanu, mi-am dat seama că adevărata apropiere surprinsă nu este neapărat cea dintre personaje, ci aceea resimțită de cititor pe tot parcursul lecturii, căci lui i se oferă libertatea de a-și (re)scrie propria teorie.
Încă de la începutul cărții, mi-a atras atenția un anumit aspect – nucleul romanului se construiește în jurul unui om singur. Într-o primă instanță ar părea un aspect derizoriu, însă orice formă de apropiere implică totodată și o repudiere, fie față de tine însuți, fie față de lumea înconjurătoare, aspect cu care se confruntă, de altfel, și Robert Negru. Jurnalist, freelancer și cu o rană a singurătății pe care rețelele de socializare nu o mai pot coagula, decide să-și caute prietenul din copilărie, pe Alexei Toma, un preot al cărui vis de a deveni actor nu s-a îndeplinit niciodată. Planificarea unei excursii la Veneția apare astfel ca un prilej pentru respectarea unei promisiuni făcute cu 25 de ani în urmă, dar și o ocazie pentru disecarea unei legături fărâmițate de timp. Astfel, prietenia devine un pretext (care dacă nu s-ar fi produs, s-ar fi inventat de la sine), o modalitate de cunoaștere și de dialoga cu propria persoană, prin intermediul celui de lângă tine, personajele din roman având câte puțin din fiecare dintre noi.
Orașul ascundea în circumvoluțiunile sale de piatră toate durerile și toate fericirile prin care trecuse și care îl făcuseră să fie ceea ce era, omul din fața lui părea să nu mai aibă răbdare și devenea ostil față de ceva ce el, Alexei, reprezenta.
Refacerea relației este aproape imposibilă, amprenta timpului și a vieții asupra celor doi îndepărtându-i de imaginea adolescenților rebeli și nonconformiști din Buftea, reîntâlnirea lor fiind o apropiere doar la nivelul aparențelor, deoarece interioritatea fiecăruia e mistuită de tristeți diferite. Totodată, lumile din care provin se disting foarte limpede (Robert e obișnuit să privească mereu din afară, lăsându-se pradă tuturor evenimentelor ce se desfășoară în jurul lui, fugind parcă de sine și de propriul eșec, în timp ce Alexei se îngrijește de suflet și de familie). Acest aspect constituie pentru cei doi obstacolul și, totodată, provocarea de a se apropia din nou unul de celălalt, prin limbajul unor amintiri unificatoare, invocate în vederea ieșirii din Infern. Printre nopțile haotice petrecute în Veneția și valurile de turiști care se risipesc mai rapid decât orice formă de prietenie cunoscută vreodată, Bogdan Răileanu inserează treptat mici frânturi de poveste care au definit oamenii cunoscuți de cei doi – existențe conectate între ele de un fir de ață roșu, înnodate atât de strâns una de cealaltă, încât au ajuns să se sufoce reciproc, iar în momentul desprinderii s-au întrepătruns, nemaiștiind ce le aparține cu adevărat și ce au luat de la ceilalți. Ceea ce captează atenția însă este faptul că aceste povești rămân suspendate, la fel ca momentele de respiro mult prea scurte pe care le smulgem din aglomerația urbană – mereu pe fugă, cu gândul prestabilit de a nu pierde timpul, dar, de fapt, pierzându-ne pe noi.
Fear of missing out, frica de a nu rata ceva în viață, de a nu fi mai prost ca celălalt; și asta vine cu un preț. Uneori o boală, alte ori o cicatrice, o depresie, niște antidepresive, anticoncepționale, avorturi, traume. Efectele acestui carusel numit FOMO.
Cred că acest FOMO despre care ne vorbește Bogdan Răileanu constituie subzistența existenței Ligiei, mama lui Alexei Toma, o femeie pe cât de puternică, pe atât de poltronă. Visul ei, încă din copilărie, a fost să părăsească Buftea, însă din cauza anumitor circumstanțe, viața ei ia o cale diferită de cea pe care și-o proiectase; Ligia rămâne blocată în orașul pe care-l disprețuiește atât de mult, cu un copil pe care nu și l-a dorit și cu un bărbat pe care nu-l iubește. Durerea și dezamăgirea Ligiei, determinate de consecințele propriilor acțiuni, duc la construirea unui mecanism de autoapărare, frustrările declanșând o serie de repercusiuni asupra celor din jurul său, ca într-un efect al fluturelui. Astfel, tragismul resimțit în moartea lui Cornel, intervenția în mariajul Elenei își au rădăcinile în dorințele și visurile sale scufundate, la fel ca soțul său în valurile reci ale mării. Cu toate acestea, povestea Ligiei impresionează prin voința de care dă dovadă în ceea ce privește terminarea studiilor și încercarea sa eșuată de a-și salva viitorul.
Un alt personaj care atrage atenția este Canibalu, prietenul din copilărie al lui Robert și Alexei, însă singurele aspecte care parcă dăinuie din fragmentele care reconstruiesc existența sa sunt numele, care răsună pe fundal ca un ecou, și casetele cu muzică pe care le-a adus din America împreună cu amintirile unor distracții superficiale menite să-i anime prietenii. Astfel, una dintre întrebările care persistă este: ce rămâne după? După toate petrecerile, prieteniile născute peste noapte, cafelele servite la ore târzii, ce rămâne cu adevărat sau, de fapt, cu ce rămânem? Poveștile sunt singurele care ne țin în viață pentru că avem nevoie să ne agățăm de ceva, indiferent de adevărul a ceea ce ni se spune. Oamenii se hrănesc din povești – când nu o au pe a lor, simt nevoia să acapareze poveștile altora. Cred că asta s-a întâmplat și cu Ligia sau cu oricare altă „foaie de existență” scoasă din dosar. Citind Teoria apropierii mă simțeam de parcă aș răsfoi propriul jurnal și mi-am dat seama că și eu, pentru câteva ore, zile, săptămâni am „împrumutat” poveștile acestor oameni.
Oamenii mor și pur și simplu dispar, sunt uitați. Asta l-a șocat cel mai tare, că după o vreme începe să uite detalii despre ei, cum arătau, cum vorbeau, ce mâncau.
În romanul lui Bogdan Răileanu prietenia, singurătatea, eșecul, înstrăinarea și regăsirea planează asupra cadrului principal unde nu continuitatea, ci intermitența este cea care contează, construind un puzzle în care procesul este mai important decât imaginea de ansamblu. El se desfășoară într-un surplus de realitate, situarea continuă în cotidian surprinzând în detaliu atmosfera Veneției dominate de haos (un adevărat Turn Babel). Planul narativ secundar se desfășoară pe fundalul orașului Buftea, un spațiu al reîntoarcerii, unde amintirile încă își mai croiesc drum împotriva timpului. Dacă însă Buftea este „un loc în care poți salva lumea fără să iubești”, cine te va salva pe tine?
Finalul cărții nu oferă un răspuns clar cu privire la ce se întâmplă cu Robert și cu Alexei sau ce consecințe au acțiunile Ligiei asupra celor din jurul său, dar cred că acest fapt, aceste întrebări la care nu primim un răspuns concret sunt exact ca apropierile: nu știi unde dispar sau dacă le vei mai resimți vreodată, însă știi că vor fi mereu alături de tine, împreună cu toate celelalte povești pe care le tot furi de-a lungul vieții.
(Evelina Arcalean, nou venită în echipa Alecart, este elevă în clasa a X-a, filo, la Colegiul Național Iași.)
* Cu Bogdan Răileanu ne vom întâlni vineri, 28 februarie, la ora 16, la Librăria „O. Tafrali” (Corpul A al Univ. „Al.I.Cuza”-Iași), unde vom discuta despre prietenie, despre vremurile tulburi de azi. Despre Teoria apropierii.
