Revenirea necesară: Felix și izvorul invizibil, de Erich-Emmanuel Schmitt

Nu, păsările zboară tot așa cum cântă, de plăcere, pentru frumusețea gestului, pentru euforia clipei.

Înainte de a pătrunde în esența universului exotic din roman, voi aminti de scepticismul care m-a însoțit cu încăpățânare pe tot parcursul lecturii. Acesta ascunde o justificare cât se poate de simplă, întrucât creațiile scriitorului nu ocupă chiar primele locuri în biblioteca mea și cred că multe dintre ele reprezintă romane care, mizând pe o alegorie relativ facilă și pe o filozofie de viață destul de simplistă, constituie doar o modalitate plăcută de a-ți petrece o după-amiază. Cu toate acestea, există și câteva volume care merită parcurse, iar Félix și izvorul invizibil este unul dintre acestea, căci Erich-Emmanuel Schmitt imortalizată în el o lume atent impregnată de vitalitate printr-o scriitură simplă, cursivă, care are substrat.

Personajele, dacă le-am picta în câte o culoare, ar întruchipa cu succes unul dintre tablourile expuse la un vernisaj de artă contemporană. Fiecare este cărăușul propriului micro-univers, fiecare se distinge de chipurile șterse ce trec grăbite pe străzile Parisului, fiecare reprezintă un stâlp pentru cafeneaua La Muncă. Simone – travestitul cu talent contabil, domnul Sophronidès – înrăitul filosof, Robert Larousse – pasionatul cititor de dicționare gravitează alături de protagoniștii Félix și Fatou în jurul bunei dispoziții și energiei pozitive ce domină localul din cartierul parizian Belleville. Suferința, durerea sau dorul nu se infiltraseră încă în acea cazemată a vieții fericite.

Ne imaginăm vreodată de unde ar putea apărea pericolul? Putem concepe că ne va răscoli existența?

Cu toate acestea, veselia și tandrețea nu sunt de ajuns pentru a împiedica inevitabilul, iar strada Ramponneau a suportat, suficient timp încât să se molipsească, una dintre cele mai sfâșietoare boli. Astăzi neglijată sau dur judecată, depresia reprezintă o adevărată provocare și mulți se lasă pradă ghearelor ei, la început moi și confortabile, după care rigide și indestructibile, pregătite să te arunce în cel mai întunecat și deprimant loc de pe pământ. Sunt prea familiară cu modul în care ea se manifestă, cu ochii secătuiți de viață ce privesc speriați pereții albi, chipurile îngrijorate sau ploile văratice, cu mișcările lente, lipsite de voință sau speranța că tot acel chin va lua sfârșit, că fericirea nu va mai fi de neatins, că totul va fi bine. O persoană dragă mie, cândva necunoscând odihna sau statul pe scaun în timpul meselor de prânz, a încetat să se mai zbată în acele gheare, transformate fără efort în normalitate, într-un cufăr diform unde toate zâmbetele și pofta de a trăi au fost prea bine zăvorâte. Cauza acestei boli zace în trecut, nederanjată de nimeni și abandonată din impulsul de a avansa spre mai bine, spre un prezent al bucuriilor, păcii și siguranței până când totul irupe în afară și nimic nu mai e cum a fost.

Cu privirea rătăcită, uitându-se fix la mine, cu fața scăldată-n lacrimi, m-a mângâiat pe obraz.

Ultimul gest de tandrețe al lui Fatou față de fiul său înainte de a lăsa în urmă doar un trup care acționează din inerție și mimează viața, ce curăță cafeneaua și nu își maschează frapanta absență din toată forfota ce împânzește străzile Parisului. În ea nu se țin crâncene bătălii, nu este un haos interior, măcinând și consumând victima, ci un deșert nesfârșit, atipic, unde tonurile de gri, singurătatea, peisajul ce nu promite nimic devin gratiile după care sufletul se pierde treptat, confundându-se cu nisipul.

Trăiam alături de o statuie.

Rădăcinile acestei boli ce devorează viața din om își are originea în izvorul invizibil, într-un nivel al universului de o profunzime doar de unii înțeleasă și asumată, întrucât rațiunea este un impediment în acest drum spiritual. Fatou, detașată forțat de amintirile din satul natal african, se rătăcește prin orașul unde copacii luaseră culoarea asfaltului, asfaltul luase culoarea pietrelor, pietrele luaseră culoarea plictisului, unde pământul este prea curat și sufocat sub pavele, iar vântul este oprit de pereți.

…la Paris chiar și morții sunt morți.

Vraci și vrăjitori, însetați după banii clienților naivi, zdruncină stâlpii instabili ai speranței că totul va fi bine, iar vindecarea personajului feminin pare a întruchipa un paradis de neatins. Realitatea se rezumă la încercările neputincioase ale celor dragi de a reînsufleți un trup pustiit, de a potrivi cioburile accidental sparte de soartă, când prezentul era cel mai frumos loc din lume. Farmecul capitalei, ce absoarbe fudulă admirația locuitorilor și îi orbește cu pavajul sclipitor, asfaltul moale, magazinele zornăitoare, băcăniile nocturne, atmosfera de mercur de după ploaie, crepusculele trandafirii de atâta poluare, se risipește precum o vrajă desfăcută abil de un magician iscusit. Urâtul se ascundea iscoditor în spatele unei cortine ce desparte aparențele de adevăr și s-a răspândit ca o pânză de păianjen, deasă și apăsătoare, peste capetele trecătorilor cu gesturi mecanice, până în cafeneaua La Muncă. Fatou, vulnerabilă din clipa în care a decis să își nege originile, iar trecutul să-i fie precum fructul interzis din Grădina Edenului, a înaintat spre pierderea de sine fără a cunoaște riscurile. Încercarea ei de a se dezrădăcina a alimentat forța și intensitatea depresiei, singurul leac fiind întoarcerea acasă, pe malul fluviului Senegal.

Mirosurile, căldura, culorile, lumina, zgomotele, lâncezeala, ritmurile, apropierea de ceilalți, nimic nu mi se părea familiar, totul mă rănea.

Ceea ce lui Félix îi repugnă, pe Fatou o salvează treptat, singura șansă de a apărea în ochii lumii energică și cu zâmbetul dulce al libertății fiind acceptarea evenimentelor înrădăcinate în pământul fierbinte al Africii. Fuga, refugierea pe teritoriu străin în speranța că vei fi uitat de propriul trecut, întemeierea unei vieți lipsite de numitor comun cu cea în care ți-ai părăsit amintirile nu duc decât la o durere ce își împrăștie tentaculele înăuntrul tău și macină până la epuizare. Secretul vindecării ține de un spațiu greu înțeles și de digerat de către omul ancorat în mecanismul haotic al urbanului, credința și spiritul înglobând substanța acestuia.

Credința ta trezește și eliberează calitățile lucrurilor. Prin ea, ai acces la un alt nivel al universului. Pătrunzi mai adânc.

Prin psihologie și spiritualitate, prin regăsirea legăturii atât cu spațiul natal, cât și cu natura, personajul feminin redobândește seninătatea și pacea interioară în care a spera înseamnă o propulsare în irealitate. Întoarcerea în Africa face ca Parisul să împrumute din prospețimea invizibilului, capitala respingătoare și disprețuită fiind acum animată de imaginația lui Fatou și a fiului ei. Lucrurile primesc noi nume pentru ca sufletul lor să fie dezvăluit și pentru ca viața să pulseze timid printre pietre și beton: Parisul redevine orașul miresmelor/aromat/ca atare/jilav, iar imensitatea colcăie, amenințătoare ori exaltantă, în spatele fiecărui detaliu, se prelinge, geme, fumegă.

Deși am simțit pe alocuri nevoia unei scriituri care să aprofundeze subiectul, să-i dea adâncime și că perspectiva prea inocentă a lui Félix vine ca o notă disonantă în roman, m-a intrigat și mi-a plăcut universul conturat de Emmanuel Schmitt. Scriitorul a oferit, cu o extraordinară simplitate și acuratețe, o lecție pentru secolul în care egoismul și ura sunt în trend, iar altruismul și spiritualitatea sunt plasate într-un plan mult prea îndepărtat de umanul din noi. Romanul este, în esență, o încercare de a ne reda încrederea în oameni și de a privi dincolo de limita vizibilului, de unde și îndemnul, respectiv, convingerea care se degajă din el:

Privește invizibilul. Caută spiritul care face ca totul să apară în spatele celor ce apar… Cel care se uită bine până la urmă vede.

 

*Mălina Curpăn, redactor Alecart, este elevă la Colegiul Național Iași.

Loading Facebook Comments ...

Fii primul care comentează!