Despre intrarea în propria viață: Femei cu bărbați, de Richard Ford

Cele trei povestiri ce alcătuiesc volumul semnat de Richard Ford mizează prin excelență pe tema alienării tot mai stringente din viața cotidiană, temă care poate deveni, cel puțin în unele cazuri, ușor supralicitată. Ceea ce surprinde însă la lectura acestor povestiri este felul în care scriitorul construiește lumea fiecăreia dintre ele, un univers în care alienarea pare să rezide undeva în substrat, fiind totodată în permanență prezentă.

Bărbați și femei

În toate cele trei povestiri naratorii sunt bărbați: Martin Austin, un comis-voiajor de succes, Larry, un adolescent prins în divorțul părinților, Charley Matthews, un fost academician. Deși firele epice pornesc și se întorc la realitatea în care se situează aceste personaje masculine, ele sunt înconjurate de cele feminine.

Prima impresie e că femeile doar se perindă prin viața bărbaților și că, mai mult sau mai puțin întâmplător, ele se află alături de ei în momente-cheie ale vieții lor. La finalul volumului însă, viziunea se schimbă, căci femeile sunt cele care, de fapt, înclină balanța vieții acestor personaje într-o direcție sau alta. Acțiunile femeilor, altfel spus, lasă cititorul să privească în interioritatea fiecăruia dintre cele trei personaje masculine. Toți trei par absenți din propria viață, desprinși de aceasta, vizitatori printre propriile întâmplări. De altfel, plasarea primei (Afemeiatul) și a celei de-a treia (Occidentali) povestiri în Paris accentuează cu atât mai mult acest aspect. De la un om aflat pentru prima dată la Paris, și poate cu atât mai mult de la un american, te-ai aștepta să fie dornic de a vizita orașul, de a se bucura și de a exploata ocazia unei astfel de vizite la maxim. Personajele lui Ford sunt însă străine de astfel de intenții. Sunt conștiente de faptul că locul în care se află ar trebui să însemne ceva pentru ele, pentru viața lor în ansamblul ei, însă nu știu prea bine ce anume. Se plimbă pe străzile orașului într-un soi de derizoriu existențial, mai mereu fără o țintă anume și fără să știe exact pe unde merg, în ce parte a orașului se află. Nu înțeleg mai nimic din ce se vorbește în jurul lor și nici ei nu pot comunica cu ceilalți. Ca cititor, ai o stare bizară de așteptare, senzația că nu se petrece nimic cu acei bărbați, dar că ceva ar trebui să se întâmple cu ei, cu destinul lor, însă acel ceva rămâne o necunoscută. E starea pe care o resimt și personajele la rândul lor.

Două lumi, același gol

Nu cunoștea bine Parisul – doar câteva hoteluri în care mai stătuse și câteva restaurante la care nu voia să mai mănânce din nou. Nu reușea să țină minte în ce zonă e arondismentul X, în ce direcție trebuia s-o ia dacă voia să ajungă în punctul Y, cum să ia metroul, și nici măcar cum să plece din oraș, în afară de avion. Toate străzile largi îi păreau identice și se întretăiau în unghiuri bulversante, și toate punctele de reper celebre păreau să se afle în locuri neașteptate atunci când se zăreau în depărtare, dincolo de acoperișurile clădirilor. În cele două zile de când se afla la Paris – după ce plecase de-acasă val-vârtej și luase avionul spre Orly -, încercase să memoreze în ce direcție a Bulevardului St. -Germain erau numere crescătoare. Dar nu reușise s-o facă, și nici nu reușea să dea de Bulevardul St. -Germain ori de câte ori voia. (Afemeiatul) Modul în care Austin se raportează la arhitectura Parisului coincide, în esență, cu maniera în care își privește propria-i viață: nu se poate orienta în ea, iar elementele ce păreau a-l ghida se dovedesc a fi mai îndepărtate și mai vagi decât credea. Își iubește soția, dar o înșală în repetate rânduri; nu vrea ca legătura sa cu Josephine să fie una de natură sexuală, dar o îndreaptă deliberat în această direcție; o consideră pe Josephine un episod izolat, dar atunci când se ceartă cu soția, Barbara, se întoarce în Europa, la aceeași Josephine. Austin se simte prins iremediabil în viața sa de acasă, dar în momentul în care are șansa de a evada din ea, nu știe ce să facă în noul spațiu care îl primește în interiorul său. Rătăcește pe străzile Parisului întrebându-se cum să stabilească o legătură memorabilă, dar de scurtă durată, cu o franțuzoaică care, în fond, îi este total străină. Până în final, se dovedește incapabil să facă acest lucru, să stabilească  ori să mențină orice fel de relație între el și o femeie. Impresia lăsată, cel puțin mie, e că mare parte din timp nu înțelege unde se află în propriu-i traseu existențial și, implicit, nu își poate da seama unde se poziționează ceilalți. Ce vreau să spun e că tu crezi – despre tine –  că nu poți fi schimbat, de parcă ai fi fixat în forma asta. În adâncul sufletului, mă refer. Te gândești la tine ca la ceva imuabil, crezi că lucrurile pe care le faci, când te duci în nu știu ce țară străină, n-or să aibă niciun efect asupra ta și n-or să te schimbe. Însă nu-i adevărat, Martin. Fiindcă ești schimbat. (Afemeiatul) Acestea sunt cuvintele prin care Barbara alege să se despartă de soțul său; ea intuiește cu exactitate micul cerc în care Austin se învârte tocmai pentru că ea este capabilă să perceapă mișcările lumii din jurul ei și decide, astfel, că nu vrea să rămână blocată în limitele cercului pe care Austin le-a trasat. Pentru el însă, este nevoie de ceva mult mai puternic decât simplul act al observării persoanei de lângă pentru a-și conștientiza starea de risipire interioară. Abia după ce pierde copilul lui Josephine în parc se petrece un declic în interioritatea sa. Ceva se modifică, trezindu-i mintea și capacitatea de a simți ceva autentic din starea de apatie în care acestea se aflau. Când Barbara îl părăsește, Austin e confuz; când Josephine îi oferă ceea ce s-ar putea numi mixed signals, din nou este confuz, pentru că nu poate aprecia distanța dintre el și aceste evenimente. Abia la sfârșit, după ce se vede obligat să își asume responsabilitatea neglijenței sale, Austin începe să întrevadă ceea ce Barbara știa atât de clar: că nu este fixat, că experiențele vieții schimbă omul și că tocmai aceste modificări care se produc în urma trăirilor sunt cele care alcătuiesc viața.

La periferia vieții sau A fugi de tine însuți

În Occidentali, Matthews seamănă într-o oarecare măsură cu Austin; este la rândul lui pierdut printre străzile Parisului, incapabil să folosească ghidul Fodor’s, neștiind prea bine unde se află printre micile și marile întâmplări ale vieții sale. Diferența dintre cei doi este că Matthews pare a fi conștient de această dezrădăcinare a ființei sale și se află într-o căutare a acesteia. A scris o carte pentru a trece peste despărțirea de Penny, a venit din America până la Paris pentru a se întâlni cu editorul și traducătoarea în franceză a romanului său. Nu simțeai deloc c-ar fi Crăciunul. De fapt, nici la Paris nu te simțeai. Peste drum de Rue Froidevaux, un mare cimitir presărat cu copaci se întindea în pâclă, dincolo de raza privirii lui, iar în dreapta se zărea statuia imensă și încețoșată a unui leu, în mijlocul unui sens giratoriu plin de mașini. După statuie se aflau șiruri întregi de clădiri și mașini ce goneau în ambele direcții ale unui bulevard larg, cu farurile galbene aprinse în lumina cenușie a după-amiezii. Ăsta era Parisul. (Occidentali) Totul e foarte depersonalizat aici, nimic nu pare a provoca vreun sentiment puternic, Matthews dă senzația că e prins perpetuu între propriile oscilații. Șederea la Paris este o ezitare, prezența lui Helen, iubita lui, este o altă ezitare, legalizarea divorțului este o nouă ezitare. Din nou, o femeie este cea care provoacă o mutare a personajului masculin din această plasare existențială. Helen, prin boala sa și, mai ales, prin gestul din final îl face pe Matthews să nu mai fie în centrul lucrurilor, ceea ce acesta își și dorea. Matthews știa în adâncul său că doar detașarea de evenimentele ce îl înconjoară poate să îi redea capacitatea de a se orienta printre ele și tocmai de aceea acceptă ca totul să fie despre Helen și despre boala ei, nu despre tine și despre ce aveai și ce-ți plăcea, și ce părere avea toată lumea despre tine. Astfel, în final, reușește să se salveze din nonsensul unei vieți blocate, letargice. Dar aflase ceva important. Începuse o nouă epocă din viața lui. Chiar existau epoci. Era un lucru de netăgăduit. Matthews iese din cercul în care Austin se înscrisese, iar dacă acesta din urmă își privea cercul drept un subiect asupra căruia trebuia să mediteze multe, multe nopți, Matthews află deja că pentru a deveni viu, pentru a trăi în adevăratul sens al cuvântului (acest aspect neimplicând evenimente extraordinare, căci nu asta e miza), trebuie să își accepte natura maleabilă în fața întâmplărilor prin care trece, să le lase, altfel spus, pe acestea, să îl modeleze prin sentimentele pe care i le provoacă. Pierde ghidul, dar începe să se descurce singur pe străzile Parisului, se întâlnește cu traducătoarea sa și, în ultimă instanță, își croiește planuri de viitor.

Tot ce (mi) se întâmplă este viață

Mărturisesc că povestirea din mijlocul acestui volum, Gelozie, m-a lăsat puțin confuză. Larry e un adolescent de 17 ani care se vede nevoit să aleagă între a locui cu tatăl sau cu mama sa, având în vedere divorțul dintre cei doi. Am avut senzația, mare parte din timp, că acest băiat nu simte nimic. Pare mai mult sau mai puțin indiferent la situația în care se află, e rece și nimic nu pare să îl atingă. Atunci când mătușa sa, Doris, îi spune că a dat valiza lui unui om sărac, Larry nu are niciun fel de reacție. Îi cumpără un ceas mamei sale, dar alegerea cadoului e una strict pragmatică, fără implicații afective pronunțate în vreun fel. Momentul în care asistă la operațiunea unor șerifi în barul în care se afla alături de Doris, operațiune ce se termină cu împușcarea celui urmărit, este singurul în care pare a avea o trăire autentică, aceea de frică. Mai apoi, se întoarce în poziția martorului pasiv în care se afla și până atunci. Doar în final, privind cum Doris doarme, teama se întoarce pentru un scurt moment, însă de această dată ea își lasă o amprentă subtilă și totuși de lungă durată. Însă după un timp cred că am început să îmi țin respirația, fiindcă inima a început să îmi bată mai tare și am avut senzația aia, senzația aia de spaimă pe care o ai când te sufoci și vezi cum ți se scurge viața – repede, repede, repede, secundă cu secundă -, și trebuie să faci ceva ca să te salvezi, dar nu poți. Și abia apoi îți dai seama că tu ești cel care a provocat-o și tot tu, cel care trebuie să o oprească. Și atunci chiar s-a oprit, pentru că am putut să respir. […] Poate pentru prima dată în viață, m-am simțit liniștit. Atât de liniștit, încât am închis și eu ochii și am adormit. (Gelozie) Citind acest fragment, mi-am adus aminte de finalul din Deșertul Roșu al lui Antonioni. Giuliana îi spune străinului de pe vapor că trebuie să mă gândesc că tot ce mi se întâmplă este viața mea; în scena următoare, când Valerio, fiul său, o întreabă dacă păsările zboară în aburul toxic, Giuliana îi răspunde că păsările au învățat să nu zboare într-acolo. E un soi de preluare a controlului asupra propriei vieți, de învățare a modului în care se poate trăi în viață fără a rămâne blocat în mrejele acesteia.

De altfel, cred că personajele masculine ale lui Ford din volumul de față sunt asemeni robotului de jucărie al lui Valerio, care se mișca în față și în spate, lovindu-se de perete, fără a se putea opri singur. Mâna mamei, a femeii, este cea care îl oprește, îl scoate din acest circuit lipsit de țintă, iar robotul rămâne cu ochii aprinși, luminând întunericul din cameră. Barbara, Josephine, Doris, Helen sunt fiecare în felul lor instanța feminină ce aprinde lumina în privirea bărbaților pe care îi au în jur și le dau acestora șansa să vadă.

 

*Articolul preluat din ALECART 23, număr dedicat FILITului, unde, în cadrul „Întâlnirilor Alecart” de sîmbătă, 5 oct,, ora 12, vom intra în dialog cu Richard Ford și cu Dan Coman. 

(Anastasia Fuioagă, redactor Alecart, este elevă în clasa a XII-a, filologie, la Colegiul Național Iași.)

Loading Facebook Comments ...

Fii primul care comentează!

No Trackbacks.