Muntele, ger-ul, orașul
Munții Roșii sunt înspăimântător de vechi. Sunt cei mai bătrâni din toată partea de apus a Mongoliei. Înainte lumea a fost la fel de înaltă că piscurile lor. Înainte nu se știa ce înseamnă munții. Apoi a venit dezastrul și pământul a fost invadat de uriași.
În munți, la altitudine, reprezentarea timpului este diferită, astfel că percepția lui sub o durată mai vastă face ca lumea, cu tot ceea ce o alcătuiește, să se înfățișeze oamenilor care trăiesc aici în alte coordonate. Pentru ei, norii au, acolo sus, o concretețe ce nu poate fi pusă la îndoială, piscurile sunt invincibile și nesupuse schimbării, iar spiritele străbunilor veghează sau se mânie, guvernând încremenirea în tradiții a celor de jos. Imediat însă, pe lângă impresia de plenitudine, de măreție și de atemporalitate, se insinuează ceva incert și imaginile inițiale sunt pulverizate odată ce privirea se îndreaptă dinspre înălțime către pământ, lăsând locul altei realități – la fel de vie și de sălbatică, cu felul dur de a fi și de a înțelege relațiile interumane, generat de acest peisaj, dar care se rotește sub zodia unui alt timp mai puțin răbdător. Aici, la poalele munților, cu cât ne încredem mai mult într-o formă, cu atât se vădește că fiecare dintre ele ar putea fi la fel de adevărată sau la fel de iluzorie și insignifiantă. Iar departe de ținutul Munților Roșii, la oraș, lucrurile stau și mai diferit. Totul pare învăluit în praf, e mai mic și mai meschin, deși senzația de consecvență persistă. De fapt, e apăsarea, dar ea e recunoscută abia când e prea târziu. Orașul e de un cenușiu monoton, Orașul se dovedește un malaxor care mai devreme sau mai târziu înghite totul, năruiește orice vis și învață omul să-și accepte neputința. Nimic către care să-și ridice privirea, nicio creastă de care să se sprijine și să-i dea iluzia unei lupte din care ar putea ieși biruitor. Poate de aceea în romanul Munții Roșii, al Petrei Hůlová, Orașul este văzut ca un loc al degenerării inevitabile, din care cu greu te mai poți întoarce. Din cauza prafului, a complacerii în constanta neclaritate a gândurilor confruntate doar cu orizontalitatea, a unei liniarități care generează doar iluzia unui răspuns, niciodată soluția.
Pesemne că Zaya, figura care pentru mine e în centrul romanului, a avut un motiv întemeiat pentru a se întoarce în spațiul guvernat de Munții Roșii, la sfârșitul unei vieți tumultoase și lipsite de satisfacții. Dar să începem cu începutul. Zaya este cea de-a doua născută dintre copiii unei familii tradiționale mongole a cărei existență se duce de pe-o zi pe alta, relativ uniform, în interiorul „gerului” lor, printre turme de cai și cămile, printre pășuni și legi imuabile. Din dorința de a nu se risipi și de a nu rămâne prizoniera tradițiilor ce simte că nu o definesc, e fericită când se ivește ocazia de a evada din cătunul natal spre Ulaanbaatar, capitala. Orașul e un cu totul alt spațiu, dar în care viața se dovedește la fel de aspră – deși în alte forme- și orice interacțiune se limitează la o singură formă de putere: banii.
A fi erliză. A te simți o erliză.
Chiar dacă inițial fata muncește cinstit, tentația de a-și spori câștigul și de a putea căpăta aparența unei demnități la care a jinduit toată viața se dovedește mai puternică decât liniștea izvorâtă din cuviință. Zaya pleacă din ger-ul familiei pentru că duce cu ea povara unui adevăr dureros: e impură din punct de vedere etnic, e fiica altui bărbat decât soțul mamei, e o „erliiză”. Dar rămâne la fel de dezrădăcinată și în noul spațiu. Zaya e mereu urmărită de senzația imposturii, speră ca mrejele vinovăției să poată fi îndepărtate, însă descoperă că nu are cu adevărat libertatea de a alege. Fără să-și dea seama, revolta împotriva mamei, a tatălui, a ceea ce este ea însăși o face să alunece în păcat, simțind că nu are nimic de pierdut – o pedeapsă pentru ai ei, o pedeapsă îndreptată împotriva ei înseși.
Nu este așadar de mirare că Zaya a recurs la mijloace neonorabile de lucru, risipindu-și tinerețea într-un bordel. Ulterior, are loc o schimbare care reprezintă începutul ieșirii ei din această realitate mocirloasă: nașterea unei fiice. Nici aceasta nu își va cunoaște, asemenea mamei ei, tatăl, poartă dezrădăcinarea și neașezarea în sânge. Pentru Zaya, fata e întruchiparea speranței către liniște, către un întreg care ei i-a fost refuzat. Din păcate, năzuința se spulberă destul de repede: Dolgorma, fiica, fuge de acasă și își părăsește mama după ce află că îndestularea traiului lor provine din buzunarele unei clientele nocturne. În acest punct, scârbită și sleită, femeia nu vede ce ar mai putea face la oraș, așa că se reîntoarce pe meleagurile de baștină, aproape de Munții Roșii. Se întoarce, dar mai străină decât plecase dintre ai ei.
A nu mai fi nicăieri. A fi ecoul vieții tuturor.
Cu timpul, şi eu am început să uit. Nu aş mai fi în stare să spun precis ce culori străluceau în ochii cailor când tata aducea o iapă nouă sau ce cămilă refuza să îngenuncheze în fața mamei, iar tata se vedea nevoit să o lovească. Dar toate acestea au rămas mereu ascunse undeva, le-am purtat în suflet şi nu au încetat să fie importante pentru mine.
Romanul Petrei Hůlová e o construcție narativă solidă și foarte modernă, propunând cinci perspective diferite, corespunzătoare celor cinci părți care îl alcătuiesc, așezate concentric în jurul uneia dintre ele, cea a Zayei. Aceasta e multiplicată de poveștile Dolgormei (fiica sa), Altei (mama) și ale Oyunei și Narei (surorile sale). Fiecare dintre aceste vocile se organizează sub forma unui monolog. Fiecare pare, în același timp, că încearcă să se convingă pe sine de propriul adevăr. Spre deosebire de celelalte, discursul Zayei, nu numai că este cel mai amplu, dar ei i se dă posibilitatea să „ia cuvântul” de două ori și, mai mult, către ea se deschid toate celelalte. Totuși, deși pare figura centrală a romanului, monologul ei lasă impresia unei anumite impersonalități. Probabil pentru că e povestea către care converg toate celelalte experiențe de viață. Zaya este atât mamă, fiică, femeie care lucrează într-un bordel, tânăra care are experiența unei iubiri intense, asemenea surorii mai mici, Oyuna, chiar dacă această iubire nu durează, Zaya e un pic din toate celelalte femei de care e legată. În cazul ei, cititorul nu simte nevoia unui glas recognoscibil, impunător, ci mai degrabă percepe încercarea Zayei de a reda sunetul experiențelor trăite, ecoul vieții. Și cum altfel să redai mai bine sunetul decât dacă nu transfornându-te într-un străjer tăcut, care vede tot, dar în fond nu este nimic pentru sine, cufundându-se în realitatea copleșitoare, dăruindu-i-se ei complet?
Un astfel de străjer ar putea fi numai cei mai vechi munți și, implicit, cei ce fac parte din lumea străjuită de ei. De aceea, privind dinspre stepa nemărginită spre Munții Roșii la care Zaya s-a întors ca la o ultimă nădejde a întregirii, femeia nu se poate abține să nu fredoneze:
Ce importanță are că am părul cărunt și tocit? / Ce importanță are că orice copil mă întrece la mers? / Nu are, fiindcă totul este al meu, al Zayei din sum-ul Bașgansk.
- [Aici și AICI– alte două cronici ale romanului Munții Roșii, de Petra Hůlová, autoarea cu care ne vom întâlni vineri, 20 oct., începând cu ora 15. Programul complet al Întâlnirilor Alecart la FILIT, AICI.]
*Nora Cojocaru, redactor Alecart, este elevă în clasa a X-a, mate-info, la Colegiul Național Iași.
