Între legende despre viață și viața ca o legendă. Femeia cu Părul Roșu, de Orhan Pamuk

Cartea lui Orhan Pamuk reușește să construiască cu migală legături nebănuite între atunci și acum, între legendă și viață, între tată și fiu, într-o lume atemporală, marcată de poveștile trecutului, de amintire, de urmele noastre și de urmele lor – cei ce au fost înaintea noastră, într-un joc tulburător a cărui ciclicitate te copleșește… În Femeia cu Părul Roșu, te urmărește mereu, uneori ascuns, alteori evident, umbra destinului. Ambiguitate, teamă, fugă de trecut, dar nu și de amintire, familie, iată direcțiile în jurul cărora se brodează semnificațiile romanului.

Odată intrat în universul lui Orhan Pamuk, înveți că multe dintre lucrurile pe care le considerai a fi lipsite de semnificație nu sunt întâmplătoare… și astfel, înveți să cauți. Printre rămășițele trecutului care nu poate și nu trebuie să fie îngropat, printre poveștile străbunilor, printre propriile întrebări și opțiuni, printre legendele milenare. Poate cel mai fascinant este faptul că romanul reiterează povestea antică a lui Oedip Rege și povestea lui Rostam și Sohrab, împletindu-le, adaptându-le la actualitate și demonstrând astfel că miturile, poveștile, basmele nu au un timp al lor, ci au un timp al nostru și că ele, prin atemporalitatea și profunzimea semnificațiilor, pot constitui, de fapt, traiectoriile vieților noastre. Astfel, relația tată-fiu, dar și relația fiu-tată, privite ca două unghiuri de perspectivă diferite, sunt abordate cu acuitate și profunzime în romanul lui Orhan Pamuk.

Cem, protagonistul cărții, este căutătorul care iubește traseul, dar nu și rezultatul. Acest fapt nu rezultă dintr-o patimă a omului superior de a extrage seva din orice traseu formator, ci se nutrește dintr-o teamă. Când călătoria este teamă, iar finalul ei este rezultatul pe care nu îl dorești, fuga devine căutare și, în ultimă instanță, apropiere. Cem se apropie, fugind, de un destin pe care îl renegă, pe care încearcă să îl risipească, să îl uite. Pe tot parcursul lecturii a revenit stăruitor în mintea mea o întrebare: Ce s-ar fi întâmplat dacă adolescentul, în perioada în care era ucenicul meșterului Mahmut, nu ar fi cunoscut legenda lui Oedip? Nu cumva  și-a însușit mitul atât de mult, încât l-a confundat cu propriul destin? Este, cumva, patima oamenilor ce trăiesc lumea cultural (prin poveste și sensul ei, ca să rămânem în interiorul universului scriitorului turc) de a oferi o prea mare adâncime aspectelor pur întâmplătoare ale propriilor vieți? Finalul romanului oferă, din punctul meu de vedere, o variantă de răspuns. Sub auspiciile unei priviri superficiale, aceea ar fi că nimeni nu poate fugi toată viața de destinul care i-a fost scris. Mai atent însă, finalul relevă ordinea lumii și a destinului care învinge… însă nu destinul de care îți era teamă, ci acela pe care, în fuga de un altul, nu l-ai putut surprinde. Diferența, poate majoră, dintre mituri și realitatea personajelor Lui Pamuk este aceea că actul final, păcatul, nu se produce în cazul lui Cem și al fiului său în necunoștință de cauză. În ultimele clipe, fiul știe că cel din față îi este tată, iar tatăl își recunoaște fiul. Aici are loc demitizarea, ieșirea, de fapt, din umbra legendelor spre conturarea uneia proprii. Iar actul dobândește o altă intensitate, căci din acest ultim gest, mai mult o acțiune asumată decât un destin, se va naște o scriere. Ceea ce nu a putut tatăl tatălui, nici fiul și tatăl (Cem) va face fiul. Povestea acuză, recheamă, dar și salvează.

Ceea ce impresionează, deci, și construiește este dubla identitate a protagonistului: fiu, dar și tată deopotrivă. Cu toate acestea, prima și poate cea mai complexă relație analizată în romanul lui Pamuk este cea dintre meșterul Mahmut și adolescent.

Relația Maestru – Ucenic

Dacă în relația dintre maestru și discipol se strecurau neiubirea și răzvrătirea, amândoi erau pierduți, așa cum se petreceau lucrurile și în relația dintre tată și fiu, iar lucrarea pe care o aveau de înfăptuit aceștia rămânea neisprăvită.

Relația maestru – ucenic se bazează pe încredere și pe generozitate. Meșterul Mahmut este cel care oferă încredere și care poate lua sub aripa sa protectoare orice ucenic onest, dispus să cunoască tainele sale de meșter fântânar. În romanul lui Pamuk, meșterul are rol de inițiator, el fiind cel care conferă poveștii o cu totul altă semnificație în ochii băiatului. Printre istorisirile împărtășite de fântânar protagonistului, căci orice creație se naște dintr-o și în interiorul unei povești, se numără și povestea lui Abraham care era gata să își omoare copilul atât de mult dorit, dacă divinitatea ar fi vrut-o; o altă poveste, așadar, în care se aduce în discuție problema relației tată-fiu. Meșterul Mahmut devine pentru adolescent imaginea tatălui pe care nu l-a avut, un tată care își cunoaște fiul și care oferă sfaturi, alinare și lecții. În aceste condiții, care este justificarea gestului făcut de adolescent, acela de a-și părăsi maestrul în fântână în momentul în care avea cea mai mare nevoie de el? Aici, se pot contura două ipoteze cu privire la protagonist, ambele adevărate în condițiile oferite de roman. Pe de o parte, protagonistul a fugit pentru a începe, în mod nedorit, dar necesar, căutarea propriului destin, pentru a putea începe trasarea propriei legende existențiale în necunoscutul orizontului. Pe de altă parte, protagonistul a fugit pentru a demonstra, de această dată inconștient, că este un simplu om, lipsit de calități excepționale ori de valori morale mărețe care, și în aceste condiții, este răpus de soartă. Adică, omul nu trebuie să dețină ceva excepțional pentru a fi victima destinului. Tocmai aici apare fascinația produsă de cartea lui Orhan Pamuk. Scriitorul are grijă, de exemplu, să îți amintească mereu cine sunt personajele, printr-o apoziție introdusă subtil în frază, însă, în privința aspectelor de maximă tensiune ori semnificație, îți provoacă întrebări ale căror răspunsuri îți vor contura propria teorie. Orhan Pamuk nu îți expune o teorie, ci te lasă pe tine să o brodezi.

Eram atât de amețit de dragostea mea primitivă, de cele văzute pe scenă și de rachiu, încât nu izbuteam să trăiesc prezentul și mă credeam, în clipa aceea, fie în trecut, fie într-o fantezie pe care tocmai o ticluiam atunci. Mai mult, totul era fragmentar, așa cum sunt și amintirile.

Sub faldurile clișeicului dragoste la prima vedere, protagonistul dezvoltă o pasiune „primitivă” , onestă, puternică și, în ultimă instanță, neînțeleasă pentru Femeia cu Părul Roșu. Farmecul distins, privirile galeșe, părul roșu vopsit cu henna, mișcările tandre, poate chiar maturitatea ei, au fost cele care au potențat sentimentul, emoția și patosul în sufletul adolescentului neștiutor. Ori oare faptul că era fiul tatălui său?… Tată care a iubit aceeași femeie ce cândva nu avea părul în flăcări… Prins în propriile mreje, tânărul se lasă pradă unui joc nou, acela al satisfacerii nevoii de iubire, o iubire pe care nu a mai trăit-o și nici măcar simțit-o până atunci. Aparent pași stângaci, nevinovați, acțiuni ce se nutresc din focul vârstei, toate acestea vor avea consecințe îndelungate, iremediabile. Dacă pentru Cem, întâlnirea cu Femeia cu Părul Roșu putea fi una întâmplătoare, pentru ea, cu siguranță, nu a fost. Femeia cu Părul Roșu, deși personaj secundar, alături de poveștile despre tată și fiu, este centrul de unde pornește întreaga înlănțuire a destinului.

Între lacrimile pe care le vărsasem în ziua aceea în cort și cele pe care le vărsasem după treizeci de ani, la puț, pentru fiul meu și tatăl său, exista acea potrivire incontestabilă care leagă legendele de viață.

Citind cartea, rămân în minte cu două imagini care dobândesc valoare de simbol: fântâna și teatrul. Cea dintâi arată o reflexie, o axă cu direcție verticală și două sensuri, perfecțiune, încredere și, nu în ultimul rând, căutare. Căutarea, ca idee ce dă în mod inconștient sens vieții protagonistului, își are originea din construirea unei fântâni. Căutarea ar trebui să aducă după sine și răbdarea, perseverența și încrederea. Dintre toate acestea, personajului i-a lipsit încrederea sau omul în care să investească această încredere. Mergând pe drumul căutării singur, Cem nu s-a destăinuit nimănui în totalitate, căci nici el însuși nu știa totul despre sine. Singura care, poate, e în măsură să îi fi dat un sens încrederii, e Femeia cu Părul Roșu, care îl va cunoaște pe protagonist și în postura de fiu, și în cea de tată, care i-a cunoscut tatăl și care îi cunoaște și fiul, același cu fiul ei. Nu întâmplător, în noaptea petrecută alături de tânărul îndrăgostit, Femeia cu Părul Roșu îi spune: „Uite, sunt de vârsta mamei tale.”. Nu este o reproducere a legendei lui Oedip, ci, cum am mai spus, o conturare a propriei legende cu fundamente, rămășițe, ecouri în miturile care vorbesc despre fii și despre tați, despre mame și iubite, despre revoltă și căutări.

Teatrul reprezintă, ca și fântâna, o reflexie produsă între scenă și realitate. Teatrul devine motiv când scena se confundă cu realitatea, în momentul în care, paradoxal, jocul actorilor nu mai este o simplă reproducere a realității aievea, ci o anticipare dureroasă a ei.

De aceea, care dintre lacrimile Femeii să fi fost adevărate și care să nu fi fost deloc? Nu în ultimul rând, teatrul induce (sau impune!) ideea de tragic. Dacă îmbrățișăm ipoteza mai sus enunțată, se mai poate vorbi de tragic în cazul unui personaj lipsit de valori morale înălțătoare? Sau acestea nu trebuie să domnească mereu în sufletul omului, ci pot avea doar o sclipire ca tragicul să se producă?

Romanul lui Orhan Pamuk m-a impresionat, în primul rând, prin jocul labirintic la care te supune. Devii cititor implicat, (îți) pui întrebări, te revolți și cauți soluții. E o carte despre căutare (și nu numai) care te îndeamnă la căutare… Și astfel, prin jocul la care te invită, Femeia cu Părul Roșu e o scriere despre dilemele fiecăruia, despre căutările și opțiunile către care, întâmplător sau nu, ne îndreptăm.

 

*Viviana Gheorghian este elevă în clasa a X-a, filologie, la Colegiul Național Iași.

Articol preluat din ALECART20.

Loading Facebook Comments ...

Fii primul care comentează!

No Trackbacks.