Scrisul fusese un mod de a explora umanul și umanitatea, viața la care toată lumea părea să participe și, în același timp, un mod de a mă eschiva de la această viață, de a scăpa de nevoia mea de alții și de a scăpa de sub imperiul acelorași legi implacabile pe care le respectă toată lumea, legile care reglementează pierderea și vulnerabilitatea. Dar fusese și un mod de a-mi depăși condiția de femeie; să văd în loc să fiu văzută.
Demersul Karolinei Ramqvist din acest volum (care e departe de a respecta convențiile romanului, indiferent cât de permisive, cât de imposibil de determinat cu precizie ar fi acestea) este demersul cuiva ce caută să nu rateze nimic din ceea ce înseamnă a fi femeie, mamă și scriitoare în același timp. O radiografie în tonalități sumbre, problematizante, a acestei condiții dificile și inconfortabile, a relației cu sine, cu propriile nevroze, impasuri, nemulțumiri, reevaluări, a legăturilor de familiei, percepute adeseori ca fiind coercitive, cu prea puține momente luminoase, dar, mai ales, a procesului epuizant, ezitant, deloc facil pe care îl presupune scrierea unei cărți. Nu despre o analiză abstractă, despre o tatonare eseistică este vorba, ci despre drumul sinuos de la fascinația față de un subiect la documentarea acestuia (mereu reluată, cu noi piste și abordări), la efortul propriu-zis care însă nu se concretizează în cartea proiectată, ci într-o alta. O carte despre un sine scriind și trăind în același timp, alunecând în abisul înțelegerii a ceea ce s-a întâmplat cu persoana în jurul căreia ar fi trebuit să se rotunjească narațiunea și în bâjbâielile și nemulțumirile propriei vieți. O carte în care Karolina Ramqvist stă foarte aproape de ea însăși și intră într-un dialog multiplu cu Marquerite de la Rocque, tânăra a cărei poveste intenționează să o spună, dar și cu sursele care înaintea ei au consemnat povestea acesteia: o femeie (o altă Marquerite, mai precis Margareta de Navara, mai puțin cunoscută pentru volumul ei de povestiri Heptameronul, cât pentru faptul că a fost sora regelui Francisc I și soția lui Henric al II-lea de Navara, figură influentă în viața politică a Franței, dar punându-și întreaga viață în slujba fratelui ei) și doi bărbați: André Thevet și François de Belleforest. Toți contemporani cu Marquerite de la Rocque. Cărora, de-a lungul timpului, li s-au adăugat și alții.
Acum pare atât de bizar ca cineva să vrea să aleagă tăcerea și să nu-și spună povestea, să nu lase lumina să cadă asupra lui.
Descoperind întâmplător ceea ce a trăit Marquerite de la Rocque – o istorie despre abuzurile asupra femeilor, cele patru secole care despart viețile celor două femei devin nesemnificative. Fiindcă nu despre un destin precis circumscris unei perioade este vorba (deși această realitate nu trebuie și nu este ignorată), ci despre o posibilitate care nu a fost niciodată anulată. Aceea de a ajunge, ca femeie, într-o situație în care, nu din proprie voință, rămâi singură, izolată, pierzi tot ceea ce ești și ai, renunți apoi de bunăvoie la ceea ce poți fi printre ceilalți, te transformi într-o anonimă. Nu mai exiști.
Marquerite fusese doar un punct într-o consemnare despre călătoria unor bărbați pentru a cuceri noi teritorii, pentru a-și confirma puterea și a-și extinde dominația. Ea este inițial un nume. Atât. Apoi câteva întâmplări vin peste ea și totul ia un alt curs. Marquerite nu are o identitate, e o femeie într-o lume a bărbaților, iar povestea ei, într-adevăr cutremurătoare, a fost consemnată de dragul poveștii, al senzaționalului, nu pentru a recupera un adevăr. Adevărul ei uman. E ca și cum ea există doar în povestirile lor despre întâmplările prin care a trecut, povestiri despre care nu credeam că au fost relatate de dragul ei, ci mai degrabă de dragul poveștii în sine, pentru valoarea lor științifică sau literară inerentă. Ceea ce caută, devenind aproape o obsesie, deopotrivă femeia și scriitoarea, nu este așadar, recuperarea unei întâmplări, ci a unei identități. Datele sufletești ale celei care a trăit. Nu doar resorturile sufletești, mobilurile celor din jur sau condițiile sociale determinante, ci realitatea interioară a lui Marquerite, a unei femei care s-a dăruit unui bărbat pe o navă în drum spre America și a fost abandonată pe o insulă pustie, salvată după mai bine de un an și dispărând apoi în anonimat.
Sunt o rușine și un sentiment de vină constante în actul de a scrie, în a scrie în loc de a te ocupa de ceva care i-ar putea ajuta pe alții, în a trăi în scris în loc de a trăi împreună cu alții, în a le răstălmăci viețile, în a le lua toată consistența și a transforma-o în cuvinte, pe care apoi le azvârli pe hârtie ca să… ca să ce?
Sub puterea covârșitoare a povestirii ce nimicește și smulge totul în cale, lumea scriitoarei care trăiește la aproape patru sute de ani distanță s-a scufundat și a dispărut, înlocuită cu o nouă realitate, ici și colo de neînțeles pentru mine, unde nu mai pot fi sigură că lucrurile pe care mă puteam baza până de curând mai au vreo însemnătate. Pentru că, la rândul ei, este femeie. Și mamă a trei copii. Copii pe care îi iubește, dar care înseamnă timp, epuizare, aceleași gesturi mecanice făcute zi de zi, responsabilitate și vinovăție din cauza timpului acordat lor, dar și furat de la ei pentru a scrie, transformarea într-o ființă depersonalizată, covârșită de temeri și de neputință, paralizată. Și ziua va fi gata, și va veni noaptea, și iată cum a trecut încă o zi, mâine voi fi obligată să ies din nou și totul se va desfășura la fel, fiindcă după ziua de mâine urmează încă o zi și încă una după aceea, umplută cu exact aceleași lucruri. O tânără femeie copleșită de presiunea pe care o resimte. Spunând tuturor că a fost ușor, că este ușor să naști și să crești trei copiii cu vârste foarte apropiate. Pentru că are ea însăși niște așteptări, pentru că trebuie să poată, pentru că ceilalți cred (sau e sigură că ei cred) că poate. O femeie căreia i-e teamă de frig și de întuneric. Resimțind acut răceala climei nordice, lipsa luminii și a căldurii. O femeie căsătorită, constatând doar eficiența intervenției celuilalt în momentele de criză și înstrăinarea instaurată de o prezență percepută ca absență. Celălalt, bărbatul, nu este ea. E și nu e un străin, dar, cu siguranță, nu e dublul său.
Nu e deloc important cât este de influentă sau puternică o femeie, deoarece tot poate fi dominată de bărbați într-un fel sau altul. De sentimentele lor, acțiunile lor, neajunsurile lor, slăbiciunile lor sau dorințele lor de a se extinde.
Dublul ei devine Marquerite, femeia cu care nu se identifică, dar pe care o caută pentru a înțelege cine a fost, cum a fost posibil să se întâmple ceea ce a trăit și cine este ea însăși, ce le apropie și ce le desparte. Oglinda revelatoare. Povestea ei era cu siguranță ceva ce avea de-a face cu mine, ceva de care nu puteam scăpa nicicum. Dar, în egală măsură, Marquerite e personajul pe care vrea să îl facă să trăiască. O identificare-ruptură ce provoacă nu doar tensiune, ci o căutare dureroasă, mereu mai adâncă, până la epuizare. Pentru că Femeia-urs nu e doar un roman despre condiția femeii (cu substraturi feministe), nu doar un roman despre maternitate, despre relația mamă-fiică, despre ceea ce le apropie și le desparte ca mod de a fi și de a înțelege identitatea de femeie, despre diferențele dintre generații și condiționările unei anumite perioade, ci și un roman despre relația dificilă, angoasantă cu scrisul. Un roman al raporturilor dintre sine și celălalt, ființa căreia îi va da viață și căreia îi va determina existența – cu atât mai problematică, mai imposibilă, cu cât ea, Marquerite, are deja o viață, nu e un personaj inventat. În esență, Femeia-urs e un roman despre relația de putere disecată din multiple perspective, dar mai ales din cea a raportului dintre autor și personajul pe care îl creează. Poate încă nu înțelesesem ce înseamnă scrisul și că el, la fel ca orice altă formă de narațiune, implică un schimb de putere. Că, indiferent cine eram și cum mă simțeam, eu eram cea care scrie, cea care îi descrie pe ceilalți și lumea, și din cauza asta îi aveam sub controlul meu, la fel cum limba și povestirile m-au avut dintotdeauna sub controlul lor pe mine. Imposibilitatea de a înțelege până la capăt, călătoria în Franța căutând urmele concrete, rămășițele a ceea ce s-a păstrat, dar și călătoria înspre un sine trecut, îngropat, din care recuperează doar frânturi pe care le raportează la modul de a fi al propriei fiice care o însoțește, compararea surselor (adâncire și pierdere a propriei perspective), transformările scriiturii și, implicit, ale sale în raport cu aceasta, iată doar câteva dintre firele pe care Karolina Ramqvist le trasează în cartea sa.
Cum să se simtă vreodată femeile egale cu bărbații, dacă istoria lor e mereu denaturată?
Scrisul se transformă într-o carte în care Marquerite de la Rocque devine treptat doar pretextul de a se gândi la sine, la ceea ce simte, la ceea ce face, la resorturile interioare care-i determină propriul comportament și la relația cu copiii, cu soțul, cu sine. La straturile care o alcătuiesc. Iar din acest dialog-oglindire se proiectează altele, cel cu Margareta de Navara fiind cel mai semnificativ, căci aceasta a fost în egală măsură o femeie vulnerabilă și puternică, cu o viață condiționată de statutul nobil pe care-l avea, beneficiind de o educație de tip iluminist, aceeași pe care a avut-o și Francisc I, dar fiind nevoită să rămână mereu în umbra fratelui (se pare mai puțin dotat decât ea, dar bărbat și rege al Franței). În același timp, Margareta de Navara a scris, consemnând într-una dintre povestirile din Heptameronul, întâmplarea trăită de Marguerite, făcând din ea un posibil dublu, polemizând cu propria imagine publică și vorbind – în multe dintre aceste povestiri considerate aproape unanim drept un moft, fără mare valoare literară, mai degrabă un omagiu adus lui Boccaccio (așadar, tot povestirilor unui bărbat) – despre femei și situațiile de viață cu care se confruntă acestea. Margareta de Navara e cealaltă oglindă imperfectă, iar demersul inițial, de a scrie despre Marquerite, se transformă într-un act reflexiv despre condiția femeii (în societate, în viața literară și în imagistica/în proiecția presupusă de literatură), despre propriul impas și propria muncă.
Femeia-urs e un demers ce se constituie la limita dintre roman, eseu și studiu sociologic, o carte cu multiple deschideri, care promite ceva, dar oferă altceva. Karolina Ramqvist lasă deplină libertate celuilalt de a-i accepta sau nu provocarea, de a-și însuși sau nu un punct de vedere, de a fi înăuntrul sau în afara gândului și a experienței propuse. În esență, volumul ei, tradus din suedeză de Ovio Olaru, e ficțiune exact în aceeași măsură în care e un studiu atent documentat și o perspectivă a unei scriitoare feministe despre lumea în care trăiește.
(*Nicoleta Munteanu, editor-coordonator Alecart, profesor MERITO la Colegiul Național Iași, consideră că a fi profesor de română înseamnă a-i transforma pe elevi nu doar în niște absolvenți cu note mari la bac, ci în cititori și spectatori pasionați, a-i aduce aproape și de literatura/ teatrul de azi scriind despre cărțile nou apărute sau despre spectacolele puse în scenă la teatrele ieșene.)
