Cu siguranță, dacă vreo voce omenească a putut vreodată să străbată până în lumea morților, aceea a fost a noastră: dar nu ne-a răspuns nimeni.
Nicio voce nu răsună dinspre tărâmul lui Hades către cei care au rămas să-și plângă soarta aici, la poalele Troiei cu zidurile încă fumegând și trupul lui Priam neîngropat, descărnat, lăsat să putrezească în apropierea țărmului, cu aheii așteptând oprirea vânturilor pentru a se putea reîntoarce acasă. Nici vocea bărbaților troieni uciși pe câmpul de luptă apărându-și cetatea, nici a femeilor și a fiicelor lor care s-au aruncat de pe ziduri, nici a pruncilor morți. Așa cum nicio voce de aheu nu răzbate de dincolo. Nici măcar cea a vajnicului Ahile. Vocea zeilor a amuțit și ea după zece ani de asediu, după atâta moarte, jale și pângărire. Ceea ce răsună însă sunt ecourile peste timp ale acestei povești despre curaj și nebunie, despre loialitate, prietenie și răzbunare, despre voința oamenilor și voința zeilor, despre soarta Troiei și călătoria de întoarcere acasă a lui Odiseu. Vocea oamenilor, nu cea a morților, nu cea a zeilor. Voce care duce mai departe o poveste despre eroi, o poveste de viață și de moarte. Pat Barker alege însă să spună altfel această poveste, de fapt, ea creează o istorisire despre altceva. O poveste îngropată în tăcere, trăită, dar nerostită de niciun rapsod, căci e lipsită de glorie și sfâșiată de durere, nu are nimic măreț și zguduitor în ea, nu poartă aura gloriei de pe câmpul de luptă, nici a bărbăției sau a sacrificiului. În miezul ei se află femeile din Troia, acum prizoniere ale aheilor, și niște bărbați epuizați, obligați să aștepte, deși dornici să ajungă acasă. În miezul ei sunt, așadar, niște oameni despuiați de speranță, obosiți și disperați. Povestea lui Pat Barker (tradusă din limba engleză de Genoveva Cerchez) se țese din momentul căderii Troiei până când corăbiile aheilor pornesc în sfârșit pe mare și dă glas în primul rând femeilor luate cu forța, femeilor ajunse acum în corturile grecilor, femei care și-au văzut soții, tații, frații, copiii uciși într-un război care nu a fost niciodată al lor, dar al căror victime au devenit. Victime mute, victime neputincioase, victime nevăzute de nimeni altfel decât ca niște trofee împărțite între învingători.
Singurul, singurul lucru care conta în tabăra asta era puterea – ceea ce însemna, în ultimă instanță, puterea de a ucide.
Împotriva tăcerii, în acte de nesupunere dârză sau de bunătate, în gesturi de disperare și de încredere se construiește povestea din romanul lui Pat Barker. Briseis, premiul de onoare oferit lui Ahile la căderea cetății Lyrnessus, purtând în pântece copilul eroului mort, dată lui Alcimus drept soție înfășurată doar în cearșaful în care fusese până atunci a celui pe care toată tabăra îl slăvea, o troiană printre atâția bărbați greci, o troiană urmând să nască pruncul celui mai bun dintre ahei, o troiană printre celelalte femei din Troia – Hecuba, Andromaca, Cassandra, Elena, cele al căror nume se știe sau s-a pierdut, fiecare cu durerea și destinul ei – e vocea care se aude cel mai puternic dintre toate. Pentru că ea, Briseis, nu e de nicio parte, aflată între datoria față de soț și datoria față de cei alături de care a crescut, trăind cu gândul că ea a ales viața, nu căderea în gol de pe ziduri. În a doua noapte pe care am petrecut-o în tabără am dormit în patul lui Ahile. Cu mai puțin de două zile în urmă îl privisem în timp ce-mi ucidea bărbatul și frații. Întinsă sub el, în timp ce dormea, mă gândeam că nu mi se poate întâmpla nimic mai rău – mie sau altor femei. Credeam că asta e groapa cea mai adâncă. Dar zidurile încă nu fuseseră cucerite, iar răul nu are sfârșit. Femeile din Troia – o poveste despre puterea bărbaților și despre ce ascunde ea. Despre cum se manifestă ea. Despre ce lasă în urma ei.
În ziua în care a murit Polyxena, am stat lângă movila sub care era îngropat Ahile și mi-am spus că povestea lui se încheie în mormânt și că povestea mea abia începe. Adevărul? Povestea lui Ahile nu se termină niciodată: oriunde sunt bărbați care se luptă și mor, o să dai de Ahile.
Există poate tentația de a spune că Femeile din Troia e un roman despre femei, dar în realitate, el este, în egală măsură, romanul bărbaților. Al lui Pyrrhus și al relației lui cu Ahile, nu tată, ci eroul tuturor aheilor, a cărui glorie îl urmărește pretutindeni, căci tot ceea ce vede în ochii celorlalți nu e decât confirmarea faptului că nu e nimic altceva decât umbra tatălui său, un fiu nevolnic. Chiar dacă el, fiul, a fost cel care l-a ucis pe Priam. Sau poate tocmai pentru că el l-a ucis și știe cum a făcut-o: dezonorant, hăcuindu-l ca pe un porc, fără demnitatea cuvenită unui rege, într-un gest de lașitate și de neputință îndreptat împotriva unui bătrân împovărat de ani (Se privesc îndelung și în tăcere. Priam e bătrân, neașteptat de bătrân, și atât de șubred încât armura îl trage în jos.), care îi aruncase în față adevărul dureros, de nimeni rostit, dar cunoscut de toți: Fiul lui Ahile? îi spune. Tu? Nu-i semeni nici pe departe. Cuvintele unui rege care știe că a pierdut totul. În fața femeilor troiene adunate în jurul Hecubei. Toate martore a ceea ce a fost spus, deși acum sunt sclave a căror viață depinde doar de voința lui și a conducătorilor ahei. Deși acum trupul lui Priam putrezește neîngropat pentru că el, Pyrrhus, a hotărât astfel. Deși acum toți îi acordă respectul cuvenit, căci a pus capăt războiului. E (și) romanul bărbaților, spunând povestea lui Calchas, preotul lui Apollo, troianul ajuns să-l slujească pe Agamemnon, descifrându-i acestuia voia zeilor, dorindu-și să supraviețuiască cu orice preț, disprețuit de ahei în ciuda feței vopsite în alb și a profețiilor sale, oscilând între speranța de a rămâne în grațiile lui Agamemnon și hotărârea de a răzbuna batjocura la care a fost supus de Pyrrhus, între fidelitatea față de zei și față de cetatea în care a crescut și traiul printre învingătorii greci. Povestea lui Helenus, fratele Cassandrei, fiul care și-a trădat tatăl și le-a arătat ascunzătorile cetății, desconsiderat deopotrivă de ai lui și de cei care l-au torturat, un om sfârșit, căci odată ce un om trădează așa, trădează orice, nu mai e cale de întoarcere. Cea a lui Alcimus și a lui Automedon, cu devotamentul lor absolut față de Ahile, nevoiți acum să vegheze asupra impulsivității și slăbiciunii lui Pyrrhus. E povestea unor bărbați care pe câmpul de luptă au știut ce trebuie să facă, dar acum sunt lipsiți de apărare, prinși între vechile dușmănii, așteptând potolirea vânturilor, întreținându-și mânia în altfel de dispute, petrecând la ospețe și în compania femeilor pe care le-au luat din Troia, bând până la uitare de sine, negăsindu-și nicăieri locul: Fiecare zi începea cu speranță, fiecare zi se încheia cu dezamăgire. Doar câștigaseră războiul. Cum se făcea că această victorie, cea mai mare din istoria lumii – și era, fără îndoială – începuse să aibă gust de înfrângere?
Am ales? Ce alegere îți închipui că am avut de făcut?
Totuși, ceea ce face Pat Baker în acest roman este să surprindă realitatea războiului prin ochii femeilor. Ai femeilor al căror trup a fost, în timpul oricărei confruntări și în toate epocile, câmpul de luptă care a suportat atrocitățile bărbaților. Femei așteptându-și soții să se întoarcă, neputând să-și plângă și să-și îngroape morții, pierzându-și rostul și onoarea, preferând, la rândul lor, moartea pieței de sclavi care le aștepta sau vieții ca trofeu în paturile învingătorilor. Femei veghind pragul dintre naștere și moarte, aducând pe lume prunci cu bărbații care le-au ucis pruncii legitimi și spălând trupurile celor care pleacă în lumea de dincolo, trupuri aparținând alor lor sau ale dușmanilor, iar între aceste îndatoriri, voci neauzite, prilej de dispute, înecându-și suferința în tăcere, retrase, lipsite de orice drept.
Fapte eroice, atrocități – cine poate să spună unde se trage linia?
Femeile din Troia sunt femeile dintotdeauna prinse între ambițiile și nevoia de faimă a bărbaților. Cu fețe pline de vânătăi, haine sfâșiate, ochi însângerați, cu sufletul călcat în picioare, fără nimeni care să le poarte de grijă. Fiecare, la cheremul întâmplării și al cruzimii, cu trupurile pângărite și inimile sfâșiate de durere. Printre ele, Cassandra, sacrificată de Hecuba pentru liniștea Elenei și a cetății, preoteasă a lui Apollo, violată chiar în templul Atenei, fecioara cu ochi galbeni pe care chiar zeul o pedepsise să nu fie crezută fiindcă l-a refuzat. Cassandra, prevestind dezastrul, încercând să împiedice intrarea calului cu burta colcăind de dușmani în cetate, păzită apoi continuu pentru a nu-și da foc, cu părul despletit și spume la gură, grăbind apoi căsătoria nelegiuită cu Agamemnon, convinsă că așa profeția despre regele ce va fi ucis de soție la întoarcerea acasă se va îndeplini mai rapid, așteptându-și ea însăși moartea. Dar până atunci, cu încheieturile vinete și ochi împietriți. Elena, victimă a propriei frumuseți, urâtă deopotrivă de troieni și de greci, adusă din nou în patul lui Menelau, trebuind să-și strige noapte de noapte plăcerea pentru că doar așa își protejează viața. Arătându-i lui Briseis urmele momentelor în care regele sapă răni adânci în trupul ei, strangulând-o feroce printre strigăte de triumf, încercând astfel să răscumpere moartea atâtor viteji, sacrificiul lor, neatingându-se însă niciodată de fața ei. Fața ei neasemuit de frumoasă. Fața care l-a făcut să trimită timp de zece ani pe câmpul de luptă floarea armatelor ahee. Atâta frumusețe, atâta grație – și, de fapt, nu era decât un os plin de mucegai pentru care se luptau niște câini sălbăticiți. În fapt, o victimă, la fel ca toate celelalte, un corp la cheremul celui mai puternic. O femeie care vrea să supraviețuiască. Andromaca, silită să se supună celui care i-a ucis nu doar soțul, ci și pruncul, obligată să pună vin în cupe asemenea unei slujnice și îngrozită de momentul în care ușa se va deschide și va fi chemată de cel care i-a devenit stăpân. Hecuba, regina lui Priam, măcinată de boală, de suferință, de ura față de Elena, trăind însă cu demnitate și animată de voința de a se răzbuna, căci știe că nu are nimic de pierdut: în fața ei se întinde doar moartea. Oțelită, dârză, de neatins până în momentul în care, îmbarcată pe corabia lui Odiseu, poate să-și urmeze soțul, aruncându-se de pe cel mai înalt catarg. Curajul lui Helle, trupul ei contorsionat în dans, sărind peste flăcări, nepăsător la primejdie și dârzenia Aminei, tânăra care încalcă porunca lui Pyrrhus și își îngroapă regele, sfidând moartea, luând asupra ei ceea ce a făcut nu din bunătate sau din pioșenie față de Priam, ci pentru că știe că sunt legi mai presus de voința oamenilor, mai presus de învingători și de învinși. Briseis, cea care vede totul, cea care mărturisește. Dată lui Ahile, umilită, învățând să rabde, purtându-i copilul și trimisă apoi, un trofeu printre altele, lui Alcimus. Încercând să facă ceva pentru celelalte femei, ea însăși neputincioasă, salvată de pruncul nenăscut de la a fi sacrificată, neștiind ce poate să simtă față de el: Ce simțeam, așadar, pentru copilul acesta al cărui tată îmi ucisese soțul și frații și dăduse foc cetății mele? Simțeam că nu e al meu. Trupul expus, trupul devenit pradă de război, trupul maculat, trupul care nu înseamnă nimic pentru niciunul dintre acești bărbați străini. Atunci – și acum – părea de la sine înțeles pentru oameni că îl iubeam pe Ahile. Și de ce nu l-aș fi iubit? În patul meu era cel mai iute, cel mai puternic, cel mai curajos, cel mai frumos dintre bărbații vremii sale – cum aș fi putut să nu-l iubesc? El îmi ucisese frații. Trupul purtând rușinea siluirii, având de ales între a-și înfige o suliță între picioare sau a zămisli copilul dușmanului.
Nimic din viața mea de până atunci nu mă convinsese să mă încred în mila zeilor.
Femeile din Troia în frunte cu Briseis nu vor să se răzbune. Au văzut prea multă cruzime, prea multă moarte, au jelit prea mult pentru a mai dori ca suferința să se abată din nou asupra cuiva. Ele își păstrează doar demnitatea. O demnitate ultragiată, plină de răni, suferindă și suferitoare. Trecând ca niște umbre prin tabără și prin paturile bărbaților care nu le-au văzut niciun moment ca pe niște ființe demne de a fi ascultate, deși pentru frumusețea uneia dintre ele s-au măcelărit timp de zece ani. Trăind în tăcere, privindu-se, jelind soarta cetății și a fiecăreia dintre ele în parte, femeile din Troia au căpătat, în romanul lui Pat Barker, dreptul de a se face auzite, de a-și lăsa moștenire povestea. Care e a lor în măsura în care e a oricăror femei prinse în confruntările dintre bărbați, în ororile războiului, în rănile învinșilor și în drepturile învingătorilor, în istorisiri despre cetăți distruse și lupte pentru putere. În același timp, nu doar vocea lui Briseis – și prin ea a tuturor celorlalte – se aude, ci și cea a lui Pyrrhus, precum și una din afară, mediatoare între ele, legând și despărțind lumea bărbaților de cea a femeilor. Singura care tace în acest roman e vocea zeilor. În tabăra aheilor, zeii au amuțit, evacuați din viața oamenilor de violența dezlănțuită, de suferința pârjolitoare, de nepăsarea cu care au privit dezastrul, înlocuiți de prezența permanentă a ciorilor cu penele lor ca niște degete rășchirate, ciocli negri, îmbuibându-se din carnea morților, nelăsând niciun moment pe nimeni să uite că singură moartea triumfă, chiar dacă uneori triumful îi e grăbit de nesăbuința și de orgoliul oamenilor.
Un roman puternic, recuperând episoade ale războiului troian, chipuri și fapte, dar, mai ales, un timp și o realitate asupra cărora nimeni nu s-a oprit: zilele în care bărbații ahei și femeile troiene au așteptat ca vânturile să se potolească și viața să meargă mai departe. În intervalul acesta în care nimeni nu pleca acasă, nimeni nu pleca nicăieri, femeile din Troia își trăiesc propria luptă.
(*Nicoleta Munteanu, co-fondatoare, alături de Emil Munteanu, a Proiectului Alecart, profesoară MERITO la Colegiul Național Iași, consideră că a fi profesor de română înseamnă a-i transforma pe elevi nu doar în niște absolvenți cu note mari la bac, ci în cititori și spectatori pasionați, a-i aduce aproape și de literatura/ teatrul de azi scriind despre cărțile nou apărute sau despre spectacolele puse în scenă la teatrele ieșene și nu numai.)
