Feminitatea ultragiată a femeilor fără filtru în trei volume de poezie contemporană

Tudor mi-a spus/ pisica asta are heterocromie/ deci vede ambele lumi

și atunci am spus/ abia pisica asta sînt eu 

Recent m-am apropiat de trei volume de poezie semnate de voci feminine extrem de percutante, ale căror intimități viscerale sunt aproape matern expulzate de organismul gazdă al emoției dezumaniza(n)te. Adela Greceanu (Și cuvintele sînt o provincie), Andreea Gal (Bad skin) și Svetlana Cârstean (Sînt alta), deși trei poete cu stiluri foarte diferite, adună în volumele lor frânturi identitare risipite în acțiuni întrerupte, în tandreți tardive, în după-amiezi de vară când pe străduța care desparte blocul de cimitir mirosea a balegă într-un fragil și contorsionat fir roșu ce mi se pare că le unește de la distanță. În Isterie, Adela Greceanu își deconstruiește mimetic propria carcasă uzată, căutând frenetic nu un surogat, ci o potențialitate străină care să-i demonteze însăși ideea de contrafacere existențială (să mă strecor în pielea altcuiva/ în cuvintele altcuiva/ în altă provincie), în timp ce Andreea Gal ne spune dezbracă-te de hainele astea/ nu-ți fie frică/ nimeni nu respiră/ pentru un altul, amintindu-mi dureros de mult de imaginea unor bolnavi aflați la terapie intensivă care împart fără să vrea același aer contaminat, fiecare dorindu-și în mod obscur să se afle în locul celuilalt fiindcă poate durerea ar fi diminuată măcar minimal și împreună dorindu-și intens să moară. Fiindcă nu-ți mai încapi în gânduri (aș fi vrut să fi spus eu/ aș fi vrut să fi fost eu în clipa aceea vânzătoarea), fiindcă nu-ți mai încapi în corp (cineva vrea să alerge cu picioarele tale/ cineva sapă șanțuri în pielea ta/ cineva coase rochii de vară înflorate în creierul tău) și fiindcă nimic nimic nimic nu mai încape în tine și nici nu-ți dorești să le mai faci să încapă, așa cum ne provoacă Svetlana Cârstean să conștientizăm: mă așez pe o jumătate de scaun uneori să pot fugi din locul acela cu ușurință/ iar alteori pe cealaltă jumătate mă așez tot eu. Îmi spun/ Imaginează-ți că ești alta. 

Când tot ce poți face cu „amintirile” e să le transformi în liniuțe și bastonașe, liniuțe și bastonașe, liniuțe și bastonașe… 

În volumul Adelei Greceanu cele mai dezarmante răni sunt cele ale lucrurilor în aparență mărunte, care claustrează apoi întreaga vitalitate a omului extenuat de încercarea de a petici la nesfârșit găurile lumii din jur și, implicit, de a se tot (re)petici pe sine (toată ziua m-am gândit/ la gaura prin care îmi ieșea degetul mare/ dar n-am cusut-o/ nici nu mi-am schimbat ciorapii). Însă gaura din ciorap se dilată de la o zi la alta, urcă din bezna copilăriei până aici, la etajul opt, își revendică toate supapele acelui obsesiv m-ai ascultat/ fără să ți se clintească vreun mușchi de pe față/ și în final mi-ai spus, orbecăie după ultimele firmituri de docilitate și inocență, dezlipește blând, dar sigur toate diminețile cu tine și știi că te inundă/ și-ți schimbă nivelul substanțelor din sânge, dar te minți că oamenii vor să fie prietenoși/ oamenii sunt prietenoși și te întorci răbdătoare la șuruburi, șaibe, cuie, piulițe – o formă de incontinență urinară. Nu pentru că nu ai avea de ales, ci pentru că este singurul mod prin care te mai simți parțial întreagă.

O provincială vizavi de frumusețe care caută dragostea. O provincială vizavi de dragoste care caută frumusețea. O femeie căreia îi lipsește cu desăvârșire talentul de a fi femeie. Astfel s-ar putea defini feminitatea în și cuvintele sînt o provincie, o feminitate îmbătrânită prematur și bătătorită în garsoniera ei de 18 mp, al cărei singur liant între sine și lume sunt sporadicele întrevederi cu vecinii (de la etajul opt,/ pe străduța care desparte blocul de cimitir,/ nu se văd acum decât Mariana și prietenii săi). Și parcă sfidând nevăzut versurile Svetlanei Cârstean la care mi-a fugit instinctiv gândul, convinsă că cei care știu ce e frumusețea/ nu se rănesc unii pe alții, în poemele Adelei Greceanu pare că nu mai există loc de iertare: tu ești cea mai puternică/ cea mai aspră și cea mai dreaptă./ așa că iată-mă la ușa ta: poate vrei să mă naști. Maternitatea e văzută ca o rană permanent deschisă, figura autoritară a mamei lăsând impresia de spintecare completă a straturilor intimității: parcă dintotdeauna/ am tot mușcat cu dinții mei de lapte/ din laptele tău tare. Însă toată această singurătate infantilă nu definește în sine femeia care se conturează în aceste versuri, pe ea nu o definesc ecourile afectiv repulsive ale copilăriei-adolescenței-maturității ei, precum adila, mănâncă tot din farfurie! sau adila, fetițele nu trebuie să intre în vorbă cu șoferii de taxi, ea nu este una dintre multele mame/ care nu m-au născut/ dar care mi-au vrut binele, ea nu este femeia-copil pe care să nu o recunoști când se întoarce cu spatele (provinciala din mine vede toate astea/ dar nu-i nimeni să o privească din spate cum stă acolo, cu spinarea ei de femeie sau de fetiță/ nemișcată).   

păsările au păduchii/ păduchii au molii/ -refuzi să le vezi-/ moliile mă au pe mine

dacă o să te am/ sunt sigură/ că te voi da/ lor 

Poemele Andreei Gal s-au suprapus undeva în mintea mea peste imaginea unei patinatoare profesioniste căreia în timpul unei sărituri i se desprinde ceva și declanșează o hemoragie internă. O durere de o asemenea profunzime nu poate fi zărită cu ochiul liber. Și nu faptul că nimeni nu o vede intensifică suferința, ci incapacitatea de revărsare a acesteia pentru ca ceilalți, în sfârșit, să o vadă. Floarea-soarelui/ nu se întoarce după soare/ nu mai știe cum să facă/ lucrul ăsta/ așa mutilată cum e. Și din nou nu mă pot abține să nu aduc în completare versurile volumului sînt alta: poate că de data asta se va sfîrși războiul/ poate că de data asta la capătul lui se va naște un copil/ poate că de data asta vom spune shemesh și va ieși soarele. Ce face atât de memorabil volumul bad skin este eleganța cu care autoarea descompune hiper realitățile umane, cu care recoace precaut vina și neputințele/ cu aceeași sfoară- spânzurătoare a dedesubturilor feminității ce se relevă pe fundalul vacarmului interior ca un instrument de tortură/ subtil și tandru. Iar viața aia mică care doare, desenată de mâna unui copil/ viața aia agățată de/ zâmbet nu mai poate face decât să dea neputincioasă din mâini și din picioare până cineva își amintește să oprească zâmbetul, să-l prindă în ace de siguranță. 

Abandonul, dulcea seninătate în fața neputinței, inerția existenței sunt subteme care se perindă oarecum haotic printre spațiile volumului, creându-și propria lor autonomie (traversez orașul în grabă/ cu obrajii mușcați/ din copaci cad păsări împăiate), bruscând blând o întreagă pânză de fragilități reprimate. Feminitatea aici se însăilează delicat pe marginile sensului giratoriu, neștiind niciodată la ce să renunțe, ce să dăruiască, ce zile alunecă mai ușor pe trup și ce mai este încă legat de venele mamei. Aceeași senzație de femeie ruptă, peticită, chircită, însă împăcată cumva candid cu găurile ei din ciorap o am și în compania versurilor Andreei Gal, numai că în cazul ei mi se pare că poezia este mult mai brutală în imaginile care sugerează asta: bărbații se nasc/ gata ciobiți/ o viață întreagă, apoi/ bem cafeaua/ din cana ciobită. Ea se proiectează în trupul masculin nu în același sens în care himerele trupului masculin se proiectează în ea, ci în măsura în care trebuie permanent amânată apocalipsa personală. Nu mai e loc pentru tine/ îmi place mai mult/ cum stai lipit în interiorul meu/ unde îți folosesc mâinile/ și armele. 

nu sînt pregătită să mă despart de nimeni/ am o noțiune inflexibilă despre apropiere/ corpul stă înclinat în direcția din care vii tu

Să mimez o voce care să nu pară a mea/ dar pe care s-o crezi. Astfel s-ar putea defini întreaga dimensiune poetică a ultimul volum pe care îl am în vedere. Să dedublezi ceva ce nici n-ai dublat vreodată. Să scoți sâmburele din piersică fără s-o rupi. Și așa să treacă timpul mai ușor/ în timp ce mesteci. În poezia Svetlanei Cârstean cumva m-am simțit cel mai confortabil, pentru că înainte de a fi o poezie de forță (cum mi s-a părut în cazul celorlalte două volume), este o poezie de nuanță. Sînt alta analizează singularitățile identitare și le anonimizează până când din ele nu mai rămâne decât cîmpul de luptă al unui război care încă n-a început, toată această aparentă neantizare nefiind, în fapt, decât un acut accent de individualizare. Din nou mă aflu în fața unei convulsionate maternități reprimate (nu am milă de mama mea/nu am milă de cea care doarme pe stradă acum cînd e ger/ nu am milă de pasărea moartă din care mănînc), regăsesc și aici această senzualitate inhibată ce încearcă să-și păstreze echilibrul (și să nu mai văd mîini picioare sîni coapse nări să văd/ doar un obiect al dorinței tale), simt și aici fiorul acestui instinct primar de descentrare totală, de decarnalizare (sîngele/ peștilor s-a făcut fruct pentru noi/ așteptîndu-te). 

Feminitatea la Svetlana Cârstean nu este altceva decât efectul frumuseții grăbite și trecătoare ce se scurge în mod latent și se iradiază treptat-treptat ca într-un film de Tarkovsky: știi că există lumină undeva acolo, dar tu nu poți ajunge la ea. Feminitatea este o pisică albă pe care o adopți din mijlocul drumului fără milă și fără remușcări. Feminitatea este un aer care face cercuri pe dinăuntrul meu/ ale mele dintru ale tale/ ale tale devin ale mele/ și invers. Feminitatea vine în valuri și e bine să fii departe. Feminitatea în sînt alta e constant supurândă, o carte ca un föhn spre o rană/ care mai sîngerează încă, un puls organic ce își roade zilnic gratiile: toate proprietățile mele sînt aici/ înscrise de la stînga la dreapta/ tot ce stăpînesc/ e înăuntrul acestor corpuri nou-nouțe. Excese de viață, excese de tinerețe, nu știi ce să faci cu ele, doar le privești și știi că începi să iubești orice ascunzătoare. 

De ce feminitate fără filtru? 

Cred că ce m-a atras în toate volumele discutate a fost mai ales destratificarea aceasta a scrierii. Ființele feminine nu sunt polarizate, volatile, ci sunt dure, consistente, construite dintr-o bucată, fără jumătăți de măsură. Alții și altele se perindă obsesiv printre alter ego-urile lor, lăsând urme vizibile în carne vie, însă niciodată transformând fundamental propriile mutilări necesare. Într-adevăr nu mi s-a părut că întrevăd vreun filtru, respectiv vreo tentativă de cât de ușoară ridiculizare sau mușamalizare, ci doar trei identități feminine a căror constanță emoțională fluctuează într-un mod complet verosimil. Primul rînd de piele s-a dus/ e adevărat/ și-al doilea/ dar nu se vede nici o rană/ e nevoie de mai mult sânge/ decît de obicei/ ca să te cred/ ți-am spus. 

 

și eu am nevoie 

de un prim și un al doilea și un al treilea 

rând 

de 

poezie 

feminină 

ca să mai cred 

ce 

citesc 

(*Mălina Turtureanu, secretar general de redacție Alecart, este elevă în clasa a XII-a, filo, la Colegiul Național Iași. Anul trecut a obținut Premiul al II-lea la Concursul Național Proscenium (secțiunea dramaturgie). A publicat poezie, cronici de carte, de film sau de teatru, eseuri în: https://omiedesemne.ro/, https://www.scena9.ro/, https://revistaechinox.ro/, este membră în echipa http://mhub.aiviong.ro/ )

Loading Facebook Comments ...

Fii primul care comentează!