Mise en abyme. Povestea lui Unamuno, despre dragostea nedeclarată ce nu pare a fi dragoste reală – complicata iubire a unui bărbat pasional, violent și posesiv – capătă, în viziunea lui Alexander Hausvater, contururile unei investigații difuze despre natura umană și despre mecanismele intrinseci ale dragostei, într-o relaționare directă a sufletelor celor patru personaje. O realitate. Două entități: o femeie și un bărbat (Delu Lucaci & Cosmin Panaite absolut încântători) aduși împreună de jocul hazardului și al dorinței, translări de la o vârstă la altă, de la o experiență la alta, captivi ai acestui statut ambiguu. Sunt așadar două paliere pe care se mișcă spectacolul regizat de Hausvater: cea realistă, a planului concret, în care cei doi își desfășoară mariajul; cea imaginară, lumea ideatică, în care-și găsește scăparea sufletul feminin decolorat de nevroza sentimentală. Un spațiu scenic al simplității rafinate, fără exces de recuzită și decor, emoția se naște din contraste, aparent nesemnificative, dar care domină spațiul scenei și, implicit, spectatorii.
În conferința de presă care a premers spectacolului, regizorul Alexander Hausvater afirma: „Spectacolul nostru este un carnaval al simțurilor, o călătorie în misticismul și senzualitatea unei tinere care preferă să trăiască viața visată mai curând decât cea reală.”
Pentru că povestea vorbește despre singurătate, despre lumi imaginare, ciocnindu-se de brutalitatea întâlnirii cu ceilalți, cu mediul concretului și al realului. O poveste de viață care te obligă să-ți amintești că a fi uman înseamnă a trăi în permanență în apropierea dragostei sau în așteptarea ei. Lumea Iuliei (Delu Lucaci) e alcătuită din întâmplări plauzibile și întâmplări imaginate, pe care aceasta încearcă să le modeleze, să le definească drept propria realitate, coliziunea concretului cu irealul pulsând puternic în definirea caracterului. Dubla ipostază: actor și om. Iulia e curajul pe care îl poate avea doar un tânăr la douăzeci și ceva de ani, un amestec de vulnerabilitate și de forță interioară. Acceptând o căsnicie forțată, pe care apoi o trădează, păpușă de porțelan ce trece din limitarea paternă în cea matrimonială, Iulia înfățișează o personalitate care a încetat să-și facă iluzii, sufletul unei femei mature, deopotrivă tandre și puternice, dar care speră în taină că va fi văzută și înțeleasă pentru ceea ce este. Vina de a fi om, vulnerabilitatea se concretizează prin abandonul în nebunie. Totul se consumă în interiorul unei relații de forță: Fernando Krapp (Cosmin Panaite), iubitor al rafinamentului egolatru, este dominat de dorința de deține controlul. Pe alocuri violent, discursul acestuia trădează intensitatea sentimentală, un suflet ce nu pare anchilozat de trecerea timpului, mai degrabă amestec de senzualitate și cinism. Ca pe o păpușă o percepe propriul soț pe Iulia, o păpușă menită să servească vanitățile masculine, un scenariu despre așchii și sensibilitate. Mutatis mutandis, Iulia e Nora din casa de păpuși imaginată de Henrik Ibsen și adusă la zi: Iulia se definește într-un astfel de mediu, în cadrul căruia, pentru a fi adevărată, iubirea trebuie negată, experiențele de viață netrăite din pricina fricii și a lipsei de curaj. Carnea palpită, e fragilă și niciodată nu va supraviețui ciocnirii cu realitatea, Iulia sfârșind în nebunie, în singurătate, într-o reînnoită iluzie. Astfel, periplul sentimental prin care personajul trece de-a lungul desfășurării piesei condensează în esență o triadă emoțională ce generează nebunia tușată de-o iubire cvasi-reală. Jocul sensibil al actriței nu face decât să sublinieze dramatismul, sfâșierea interioară, zbuciumul, fragilitatea sufletului uman. Tot ce putea părea prolix în relația celor doi se desfoliază, lăsând doar o legătură placidă, dragostea sacrificată și evacuată și ea din lume. Alexandre Hausvater își pune amprenta asupra semnalelor scenice și transpunerea acestora în secvențe vizuale pregnante.
Un spectacol în care se regăsesc muzica și dansul și care construiește puternice emoții în spectator. De la tonalități dure, la note calde, blânde, discursul transpune fragmente ce ascund în stilistica lor revolta&neputința, trăite și jucate aici&acum. Interesantă este abordarea muzicală: tonalitatea hispanică și voce puternică a Cristinei Florea induc starea de presiune tandră, cu o subtilitatea perceptibilă a mesajului. Naturalețea actorilor din diferite scene creează o atmosferă unică spectacolului, fiecare detaliu se regăsește în concordanță cu sfera teatrală.
Privind din această perspectivă, minimalismul decorului scenic este remarcabil: o scenă situată într-o pantă ușoară, un tavan semi-existent și definirea pereților prin stâlpi luminoși, schițează spațiul cutiei scenice în interiorul căreia se dezvoltă saga emoțională. Elementul cromatic, în nuanțe terne, albul – generator de spațiu deschis – conturează un decor la vedere, în care fiecare mișcare a actorilor este identificabilă și perceptibilă. O suplețe a vizualului, transformat într-o geometrie dramatică, în interiorul căreia pendulează personajele. Interesantă expunerea simbolică și totodată concretă a trecerii timpului: timpul din care se vine și în care se pleacă este marcat prin atașarea unei crenguțe de arborele din stânga scenei. Toate aceste detalii depășesc limitele unui spectacol convențional, plasând scenariul într-o modernitate remarcabilă, date ale unui minimalism impecabil, condus de viziunea estetică originală a regizorului. Elementul vizual este susținut, de asemenea, de îmbinarea proiecțiilor și a graficii moderne, vortexul vizual în care sunt absorbiți spectatorii în interiorul căruia ajungi să meditezi și să trăiești. Nici ceilalți actori nu se definesc printr-un minim gestual, replicilor scurte li se opune o energia debordantă. Meandrele ființei umane și tema adulterului sunt ilustrate elegant, delimitarea fiind realizată prin intermediul unei bucăți de pânză albă, ce desemnează linia ce pendulează conștiința personajelor între ceea ce știu și ceea ce bănuiesc că se va întâmpla. Dozajul registrelor este aproape perfect, între ironia mușcătoare și nota afectivă. Un mecanism care strivește ființa, oferă iluzia confruntării cu limita, a percepției condiției tragice în relație cu dragostea.
Dintre toate simbolurile atent introduse în scenă, din toată galeria de personaje care îi înconjoară pe cei doi, prezența Contelui (Cătălin Mândru) mi s-a părut în chip anume extrem de atent gândită și foarte bine dozată ca efect scenic. Permanent scindată între rolul pe care și-l impune, de soție fidelă a lui Fernando Krapp și de victimă a propriei iluzii de iubire pe care o ia drept realitate, Iulia nu e deloc prezentă în propria viață și atunci când decide să se abandoneze în brațele unui amant o face, fugind, în fapt, de realitate. Drama sentimentală a Iuliei generează apariția unui nou personaj, Contele, care își compune interpretarea sub tușele unei figuri ridicol-versatile, actorul mizând pe schimbări de ritm, pe progresia tensiunii: o interpretare reverberantă, născută din talent, dar și din nevoia de a experimenta, un curaj frumos, ce merită văzut rostogolindu-se în tăcere, până la limita agoniei, ca apoi să ocupe spațiul gol al scenei cu un singur trup. Pendularea între starea frenetică și cea angrenată în visul de iubire transformă jocul actorului în instabilitatea unui triunghi amoros dominat de lașitate și chinurile dragostei. E interesantă, de asemenea, dedublarea personajelor, momentele de luciditate ale Iuliei care nu trăiește propriu-zis decât în scurte intervale, acționând sub impulsul de moment al glasului interior care o posedă.
Prin bagheta regizorului Alexander Hausvater, noul spectacol al Teatrului Municipal „Matei Vișniec” Suceava este un succes binemeritat: o scrisoare profundă și seducătoare despre condiția și fundamentele iubirii.
Regie: Alexander Hausvater
Autor: Tankred Dorst și Ursula Ehler
Regie tehnică: Sebastian Rațiu
Scenografie: Maria Miu
Coregrafie: Victoria Bucun
Asistent regie: Ovidiu Ivan
Compozitor: Mircea Kiraly
Light/Video Design: Lucian Moga
Distribuție: Delu Lucaci, Cosmin Panaite, Cătălin Ștefan Mîndru, Bogdan Amurăriței, Bogdan Cantauz,
Clara Popadiuc, Cristina Florea, Diana Lazăr, Sergiu Morar, Alexandru Marin
