A fost mai întâi atelierul de scriere creativă coordonat de Radu Vancu. A fost ordine, precizie și atât de mult adevăr despre ce înseamnă poezie, încât realitatea din jur s-a dilatat, s-a încărcat de o nouă forță și ne-a explodat în față. Am simțit că atingem miezul iradiant, corpul neexplorat, viscerele transparente ale unei ființe a cărei prezență nu fusese până atunci decât presimțită.
Apoi a fost dialogul cu Tatiana Țîbuleac și pentru aproape două ore am respirat în ritmul unor adevăruri dense și dureroase, și uneori pline de lumină, și pe alocuri încărcate de nostalgie, am fost conduși de mână și am plonjat adânc în realitățile unor timpuri nu foarte îndepărtate, dar pe care le-am auzit doar povestite, și ale vremii pe care o trăim și pe care nici măcar literatura nu o poate îmblânzi („Scrisul e un act egoist. Și scrisul, și lectura sunt acte intime.”). Pentru că oroarea nu are limită. În fața ei trebuie să te poziționezi fără rest. Până și tăcerea e vinovată („In ceea ce privește războiul din Ucraina, tăcerea nu e doar cinică, e monstruoasă.”). Ne-am plimbat pe străduțele Chișinăului copilăriei Tatianei Țîbuleac („În Chișinăul meu ninge mereu.”), am aflat că fericirea e galbenă – galbenul cămășii unui diavol frumos, tata, am conștientizat că fiecare limbă sapă ceva în noi și că poți iubi o limbă, te poți simți rușinat sau vulnerabil cu ea, o poți păstra pentru un alt timp, că o limbă poate fi instrument sau limba gândurilor tale. Tatiana Țîbuleac a vorbit despre identitatea care nu se naște întotdeauna din acumulări, ci uneori dintr-un gol, dintr-o absență, despre depășirea marginalității, despre literatura ce nu are rol terapeutic, nu pansează răni, ci se naște din (și generează) emoție, despre un timp care nu e niciodată prea târziu pentru dialogul dintre mame și fii, dintre părinți și copii, despre împăcarea adusă de această apropiere fragilă, tăioasă. I-am însoțit acum altfel pe Aleksy și pe Lastocika, am călătorit la Paris și printre tot felul de granițe.
Merlich Saia: oricum există o lume/ în care se moare și o altă lume în care se moare
„Poetul OZN”, așa cum a fost prezentat la urcarea pe scenă în cea de a treia zi în care poezia a impus ritmul la bistritz și ne-a făcut să trăim cele mai grozave și intense experiențe, a deschis ultima serie de lecturi din cadrul festivalului, oferind acestui corp în permanentă metamorfoză o personalitate nouă și acaparantă, care își construiește bucată cu bucată universul dintr-o serie de prospecte ce târăsc după ele sute de kilograme de frumusețe. Printr-o abordare rece și sintetică în care reacțiile adverse nu sunt cunoscute se dezvăluie singurul adevăr al tuturor: oricum există o lume/ în care se moare și o altă lume în care se moare/ și tot așa. până ne plictisim/ și viața începe să semene cu un stomac gol. Odată acesta dezgolit, numit și, deci, „expus”, angoasa se strecoară în cele mai firești reacții, totul devine scindat, totul poate fi trăit dinăuntrul a orice. Familiaritatea unor gesturi simple acompaniate de izbucnirile unei tensiuni la fel de familiare (sunt liniștită/ îmi pieptăn părul/îmi aduc aminte de peria mamei, cea cu mâner de lemn roz, de țipetele tatălui) acaparează și redă convulsiile reci propagate într-un spațiu sintetic, poezia lui Merlich Saia lăsând impresia regizării universale a unei lumi blocate în automatisme (cumpăr mere struguri lămâi pâine apă țigări) care se luptă să iasă la suprafață mânată de dorința de supraviețuire, de evadare dintr-o rutină puțin, foarte puțin tristă. (sunt mâncată de vie de mecanismul de supraviețuire/ în corpul meu sunt sute de oameni/ care nu mi-au zis niciodată nimic). Frumusețea, compresată în zeci de fotografii minunate, se ascunde într-o pădure de mesteceni în care e liberă, alunecă peste mare și iradiază asupra păturilor și scaunelor de bucătărie de mult uitate, reușind să facă suportabil câte ceva. (Evelina Arcalean)
Când sunt fericită, sunt singură.
Fascinația poeziei lui Merlich Saia constă în mobilitatea perspectivei și în disponibilitatea celui care și-a asumat consemnarea ei de a se plimba și de a surprinde aceeași lume din colțuri diferite, definind-o prin filtrul propriei trăiri. Este o lume care își pierde deseori coerența, unde lucrurile nu mai sunt în totalitate de folos, iar moartea se dezvăluie ca esențială – moment identificat în frânturi de timp aproape măsurate și măsurabile care creează senzația unei descoperiri interioare. Corpurile sunt înghițite de oglinzile argintii, iar frumusețea devine de nesuportat. Mii și mii de oameni ce nu spun nimic, mii de oameni construiți din învelișuri. Ceea ce lasă în urmă această poezie este senzația unei singurătăți tolerabile, firești, când nici măcar prezența omului de lângă tine nu mai înseamnă apropiere&căldură&salvare. (Denisa Grădinaru)
[AICI puteți citi cronica volumului Cutia toracică, de Merlich Saia.]
Kata Györfi: conform regulii copilărești/ trebuie să ținem/ o distanță de doi pași,/ ca să fie perceptibilă deja/ graba către,/ să mai aibă însemnătate/ așteptarea
Lumea Katei Györfi nu suportă încorsetări și se desfășoară sub un cer nesfârșit unde au loc cele mai tăioase lupte sau cele mai blânde atingeri; astfel vorbim de un reper hipnotizat pentru ființa poetică: cerul deasupra ta încremenește în ochi. Amenințător și înșelător, cerul cuprinde întreg spectrul vizual, nefiind decât imaginea întoarsă a lumii terestre, acolo unde neliniștile dau târcoale. Recurgerea la diversele prezențe de animale în poemele Katei Györfi sugerează posibilitatea de a percepe nuanțele unui astfel de peisaj doar din perspectiva unui primitivități asumate. Ciorile, gâștele sălbatice, agitația păsărilor în văzduh întărește sensurile obsesiei pentru cer. În ciuda impresiei de libertate pe care le-o poate oferi, el devine un bloc cu mai multe etaje care le prinde în zborul lor, iremediabil la mijloc. Se încearcă reducerea distanței dintre om și dorința sa de a atinge ceea ce crede că poate avea: nu știu dacă eu mă îndepărtez/sau Luna se îndepărtează de mine.
lumea își amintește că a fost insuportabilă/ arșița și cu mine ne vom muta, dar aici,/ unde suntem acum, nimic nu mai/ e asemenea copilăriei.
Aici și acum par noțiuni mai îndepărtate decât imaginea încremenită a cerului pe retină care, în final, se îmblânzește în urma eforturilor de acceptare a nimicului plat de dinaintea ochilor: uneori cerul se deschide,/ ca soarele să mă atingă doar unde mi-e frig. Întunericul este alungat, mâinile nu se mai contractă neajutorate. (Amalia Carciuc)
Adrian Oproiu: când păsările mor/ rămâne în urma lor zborul
Pentru că poezia și muzica se completează foarte bine una pe cealaltă, Adrian Oproiu a urcat pe scenă cerând parcă sprijinul unei jucării, așa cum a numit el kalimba, un instrument muzical de origine africană, ale cărui sunete au făcut suportabilă luciditatea cu care era prezentată realitatea surprinsă în versurile sale. Într-adevăr, atmosfera creată de prezența boemă, dar totodată, stângace a poetului asaltat de privirile avide din sală a rămas vie și după ce Adrian Oproiu a coborât de pe scenă. Ochiul poetului s-a dovedit atent la detalii, dar această înregistrare și acumulare nu au anulat dimensiunea uneori visătoare a lumii surprinse, amestecul dintre ceea ce este vulnerabil și aspectele cutremurătoare. Poezia Chițoranu’, urmată de Șopârle, arată, puse una lângă alta, dualitatea ființei capabile de acte dictate strict de instincte și de brutalitate, dar și de o sensibilitate ultragiată. (Ana Maria Constantinescu)
Imaginea casei galbene din primul poem citit de Adrian Oproiu pune în lumină importanța spațiilor familiare și edificatoare în care fiecare sentiment să își găsească un cotlon al său. Odihna, rugăciunea, angoasa, toate acestea se găsesc în câte o casă galbenă a lumii, apoi cineva închide sertarele/ apoi nu se mai poate măsura nimic. Formele cele mai simple de ordonare a vieții sunt părăsite în detrimentul resemnării în fața infinitului de necuprins. Sensibilitatea discursului poetic al lui Adrian Oproiu vine din intersecția descrierii locuințelor și a nevoii de a ieși din acestea. am distrus cuvintele și ne-am urcat pe munți cu cărțile noastre în buzunare arzând. Se prefigurează o nouă nevoie, și anume a observării zborului păsărilor și a unor noi locuri pentru că, până la urmă când păsările mor/ rămâne în urma lor zborul. Altfel spus, depășirea izolării, a supra-analizării interiorului se proiectează odată cu urmărirea unui punct de sprijin, a unei teorii: nu sunteți voi oare mai vrednici decât păsările? De-a lungul timpului, relația cu spațiul și cu sinele suportă mai multe metamorfoze în care stă concentrată o pulsație continuă, o tensiune crescândă. Ființa umană este capabilă de mutilare, însă diferența dintre aceasta și necuvântătoare este că, cele din urmă, uneori, au șansa de a repara răul făcut: și astfel am văzut/ cum coada le crește la loc/ noi simțeam/ că e ceva miraculos la mijloc că așa ceva nu se poate/ dar se putea/ căci la Dumnezeu totul e cu putință/ la Dumnezeu și la șopârle. Imposibil este pentru un om să șteargă urmele auto-mutilării. (Amalia Carciuc)
Șerban Axinte: simți respirația cuiva în ceafă, / nu poate fi decât unda de șoc a fricii
Anul trecut la editura Cartier apărea volumul de poezie Scrâșnetul dinților, un volum despre tortura ce te macină zilnic, despre aceeași greșeală repetată de nenumărate ori, despre boală, despre familia pe care ți-ai autogenerat-o și despre răstignirea din noi care se petrece în fiecare moment, în fiecare oră, în fiecare secundă. Un volum devorator, care provoacă cititorului un scrâșnet neuronal și care sapă cu precizie chirurgicală în stările din noi. Pe scena de la Bistrița, Șerban Axinte a trăit și ne-a făcut să trăim în interiorul unui spital în care sufletul se dezmembrează și luptă, scrâșnind continuu, pentru echilibru.
Dezmembrează fiecare vers, mușcă din fiecare cuvânt și ne face să resimțim senzația internării post bruxism. Clipele de colaps și de luptă devin din ce în ce mai clare, iar tatăl rămâne doar o vedenie fundamentală pe un hol lung dintr-un spital de nebuni unde ai ness-uri berechet, țigări și calmante. Tot ce ai gândit până acum e un basm, e o gheară în piele, iar durerea nu mai e simțită ca durere, ci a devenit o chemare, singura pe care să te poți baza în continuare, unica certitudine. Ești singur, dar măcar ai la îndemână scrâșnetul dinților. Te vei putea sparge în ulcerații care se vor extinde în tot universul, te vei rostogoli ca un cheag de sânge când te aștepți mai puțin și nimeni nu va mai fi acolo lângă tine la externare. Există doar internare și înmormântare – asta e singura certitudine. Externarea e doar un pretext banal ca să poți să-ți vezi iar de viață, fără sa te mai gândești la deșteptarea de la 3 dimineața, la vacarmul dat pe silence și la tranchilizante. Ei zic că poți să uiți în pace, dar scrâșnetul dinților nu va dispărea niciodată. Trăiești viața altora, a altor Șerbani Axinte ce simt inconștiența în avans, unde ei sunt încercați de senzația de frig care cuprinde ochii și atrofiază sângele. Ura găurește vântul, iar vântul găurește infecția, adevărata trăire a omului. Totul e un ciclu primar de la care, evident, nu te poți abate. Familia te scapă și te va scăpa în continuare din brațe, iar pereții din jur nu mai sunt pereți, sunt noul maxilar cu care poți zgâria sau scrâșni dinții.
În acest univers l-am însoțit pe Șerban Axinte în timpul lecturii poemelor sale din cea de a treia zi de festival. Alături de el am simțit că scrâșnim și că scrâșnetul ăsta e tot ce avem. (Theodora Sterpu)
[AICI, și cronica Theodorei la volumul Scrâșnetul dinților, de Șerban Axinte.]
Raluca Boantă: lumea asta prevestește necazuri
Episodul din copilărie când ești pus să stai la fiecare petrecere la masa copiilor, iar mai apoi, fără să-ți dai seama când, ești invitat la masa adulților – episod universal, cred – mi s-a reactivat în memorie atunci când a urcat Raluca Boantă pe scenă. Raluca nu mai este mică, Raluca și-a câștigat dreptul de a fi pe scenă și prima ei lectură la un festival de poezie s-a întâmplat acolo unde trebuia să se întâmple: în casa în care poezia a găsit-o și a făcut-o a ei, în casa în care Raluca a început să scrie poezie, în casa numită Bistrița. În viața reală, schimbarea aceasta se produce atât de brusc, încât parcă tot rămâi cu sufletul la masa copilăriei, corpul fiind singurul adus până la marea masă. În cazul Ralucăi Boantă însă, poezia se află trup și suflet la masa celor mari, fapt ce implică ecoul unei simfonii a iubirii, a fricii născute din iubire şi a corporalității. În Dar întâi, corpul, trupul este văzut ca un instrument pentru a distra ființa. Ludicul atribuit funcției de corp este însă dublat de povara pe care o resimte când: doar tot el te trage după el până la finalul pe care-l aștepți. Ideea că în această viață suntem numai noi și corpul este regăsită și în Invazia, în care se insinuează totuși teama morții celuilalt și frustrarea din cauza trupului lui care e la mii de kilometrii de al tău, atât de departe încât al tău nu îl poate salva pe al lui. Tu rămâi cu al tău aici, iar el cu al lui acolo. Frica și frustrarea își au rădăcinile în iubirea în care îți permiți să devii invizibil nu ne vede nimeni, iubita mea şi să împarți cu el sau cu ea intimități numai de voi înțelese. O dragoste care vine și te cumințește şi care te lasă să o regăsești în gesturi simple precum uitatul la două fotografii sau mângâiatul capului celuilalt. Chiar dacă trăim într-o lume în care oamenii mor prostește în filme și nedrept în viața reală. Până la urmă, asta este viata lor. (Ioana Crega)
[AICI, și impresiile Andradei Strugaru despre poeziile Ralucăi Boantă]
Zsolt Karácsonyi: Eu, care știam: / orice în această lume există și poate fi numit real
Sobru și cu o prezență foarte puternică, Karacsonyi Zsolt a revărsat asupra sălii, odată cu versurile citite, tensiunea și profunzimea unui gând împins parcă la limită. O coardă voltaică e poezia lui, menită să îl scoată din ceea ce e nesemnificativ în reprezentările despre lume și să-l propulseze într-un vers liber sigilat. Doar captarea și încapsularea aceasta în cuvântul constrângător eliberează și face vizibilă, salvând substanța a tot ceea ce contează. O poezie eliberată de ipocrizie, un text în afară metodelor poetice învățate e ceea ce testează Zsolt Karácsonyi în această căutare. Cu toate pericolele pe care le presupune căderea sau recăderea, mereu resimțită ca fiind la pândă, din atent construitul canon. Există o conștiință sfidătoare a drumului pe care se situează alegerea de a scrie altfel. Refuzul de a se lăsa constrâns de cântecul de sirenă al unui mod de a scrie, al unui bine otrăvit, măr supracopt, înseamnă, în egală măsură, refuzul vehement al scamatoriei. În mijlocul acestei alegeri nu stă sinele, ci gândul la cititorul etern, captarea unei esențe transindividuale: Ar fi o chestie, să mă / comport ca alții, să folosesc vechea / scamatorie: o, nu, eu nu cu mine însumi, / cu cititorul etern și imaginar dialoghez. (Theodora Sterpu)
Carlos Catena Cózar
Primul diapozitiv îndeamnă: ai o singură viață, n-o cheltui/ trăind viața altei persoane./ așa-mi încep săptămâna, resemnat/ în locul ăsta alb unde se țin ședințele/ îmi amintesc că există persoane lipsite de orice vocație/ corpuri care ignoră ceasul deșteptător/ și văd în muncă doar încă un pas/ în coregrafia rămânerii în viață cu orice preț
Poemele pe care Carlos Catena Cózar le-a citit – poeme pe care acesta le-a prezentat ca fiind despre muncă – aduc în prim-plan relația complicată a omului modern cu sistemul de producție, cu circuitul financiar în care trebuie să își facă loc și să prospere. Fără a fi neapărat un boem sau un periferic, munca îl aduce în miezul unor dileme personale a căror amploare este impredictibilă și inestimabilă. îmi imaginez o săptămână fără sfârșit de săptămână, o viață fără nicio distracție/ nici un alt simulacru al morții în afară de somn și mă întreb/ în fața acestui diapozitiv care mă îndeamnă să mă apuc de treabă/ ca lemnul ca trupul ca bunica mea/ care la bătrânețe vedea la televizor plajele înțesate de oameni/ și zicea că țara a ajuns plină de leneși/ bunica mea mai întâi zilieră apoi proprietară/ bunica de lemn hărtănit și cu nume uitat/ bunica ruptă de oboseală care când vedea o întindere mai mare/ tremura de spaimă ca nu cumva să aibă de lucrat atâtea hectare. Precum valurile de o parte și de alta a unui dig, conflictele de generație și de clasă, acumulând constant substanță, alimentate de mici descărcări electrice la fiecare interacțiune cu background-ul familial și social, lovesc ființa din ce în ce mai confuză cu privire la condiția, rolul, rostul și „vocația” ei în lume până la normalizarea stării de incertitudine și tensiune. îmi amintesc că am învățat împreună niște meserii/ mai întâi fotbalist apoi agricultor ca tatăl tău/ deci cât de întins e terenul pe care-l lucrezi?/ ai atâția măslini câte îndoieli am eu, Ricardo?/(…)/ pe tine, Ricardo, singurul tânăr de succes pe care-l știu/ am venit să te întreb cum o să îndurăm/ cei patruzeci de ani de muncă ce ne așteaptă/ până la pensie. Drama omului contemporan care se luptă să înțeleagă și să depășească ipostaza preocupărilor pragmatice, a celui care își dă silința să răzbată sub apăsarea „sloganurilor” economice despre eficiență, productivitate sau vocație, e un drum împiedicat și încâlcit, confruntat în permanență cu nostalgia unor vieți din timpuri la care nu va mai avea acces niciodată, resimțind apăsarea și vinovăția rupturii din ceea ce pare a fi blestemul perpetuat generație cu generație în familie și în lume: preocuparea pentru banii obținuți cu greu și niciodată suficienți, muncile în sine, care ar putea să aducă banii, inegalitatea șanselor și împărțirea nedreaptă și inegală a tuturor tipurilor de resurse. (Andrada Strugaru)
Mugur Grosu: da-i aiurea și să stai cu ochii-nchiși dacă nu-ți vine să dormi
Poezia lui Mugur Grosu dărâmă&înduioșează, este puternică și neputincioasă în egală măsură, fiindcă omul care lucrează la aparatele din spatele panoului e dotat cu o sensibilitate aparte, știind a modela emoțiile și a le răspândi către cei din jurul său în cea mai pură formă – cu sinceritate. Poemele par mici ochiuri în perdea; poezia privește în jur, observă, analizează și se scrie, admirând și condamnând realitățile. Arta lui Mugur Grosu se îndreaptă spre sincretism, iar toate aceste apropieri și întrepătrunderi întregesc strălucirea poeziei sale. Mugur Grosu te obligă să acorzi o atenție deosebită lumii înconjurătoare, iar mai apoi, cu forțe proprii, să schimbi câte puțin lângă tine. (Denisa Grădinaru)
[AICI, și cronica volumului principala morengo]
Alexandru Bulucz: Condițiile de vizibilitate ale fericirii erau reduse la minim
Ca o regină neagră pe tabla de șah, așa își face apariția poezia unuia dintre cei mai talentați poeți germani pe scena de la Bistrița. Deși foarte fericit să se reîntoarcă în România, aici unde s-a născut, Alexandru Bulucz simte nevoia să înceapă cu o mărturisire: din păcate, a cam uitat să vorbească în limba poporului în care a apărut. Nici un moment însă noi, cei din sală, nu am simțit că limba română nu-i mai aparține. Dimpotrivă. De aceea și poezia lui e, pentru mine, o regină care se poate mișca liber în toate direcțiile, care m-a luat de mână și, urcându-mă într-o Dacie a anilor 2000, m-a legănat, m-a zgâlțâit și m-a lăsat să privesc din afară înăuntrul frumuseții românești rurale, a asperității ei dure, a luminii pe care o revarsă printre sonorități gâlgâitoare. Primul stop a fost dificil de regăsitul (pentru mulți dintre noi) sat românesc dintr-un atunci pe care alții îl cunosc mai bine, dar pe care generația mea abia-l întrezărește. Aici, împreună cu Alexandru Bulucz, am refăcut imagini şi sentimente care şi mie mi-au fost evocate de părinți şi cu care am crescut. Părăsind dealurile și gospodăriile din care răsună cotcodăcitul și cucurigul, am călătorit spre piața de pepeni în care unii vin pentru a-şi potoli setea, unii pentru a-şi vinde marfa, iar unii, precum Alexandru Bulucz, pentru frumusețea care se scurge din zeama dulce şi din aerul încălzit de vară. Urcându-ne la loc în Dacie, ne conectăm cu universul religios unde clopotele zdrăngăneau gălăgios şi erai zdrobit în izvorul de rugăciuni către Maica Domnului. Alexandru Bulucz alege să-şi încheie călătoria de pe scena festivalului cu un poem care este răspunsul la un alt poem scris de un autor german bine cunoscut, reușind, în acelaşi timp, să ne răspundă şi nouă, aşa cum a răspuns poemul, la setea de autentic românesc care amenință să ne usuce și să ne ardă gâturile. (Ioana Crega)
Simona Popescu: Aceasta se numește însingurare/ voluntară/ și are culoarea galben aprins.
Lectura Simonei Popescu a fost cea care a încheiat recitalurile celor trei seri de festival la Bistrița. Aducând înaintea publicului texte culese din volume aparținând unor mai mult sau mai puțin diferite, mai mult sau mai puțin îndepărtate vârste poetice, Simona Popescu și-a transformat momentul într-o meditație sensibilă și fragilă pe marginea modului în care poezia, scrisul și, în fapt, literatura au puterea de a însoți oamenii în călătoriile lor prin viață și prin timp și, mai mult decât atât, ajung să fie uneori singurele și ultimele simptome ale coerenței interioare uneori atât de greu de recuperat și de identificat de la o vârstă la alta. My life?/ Ce să-i spun despre mine?// 16 ani. Eu am venit pe lume ca să nu înțeleg nimic./ 17 ani: vocea din spatele ghișeului/ mîna întinsă biletul/ și-apoi pe ecran o prostie lată:/ Tinerețea învinge totul! (și toată tinerețea)./ 18 ani. Și mă întreabă într-o zi că de ce scriu ce rost are… că…/ de ce… pentru cine… ăștia/ n-au timp nici de ei… și. nici nu vor… și. nici. nu-i interesează…/ Am o față tînără și una bătrînă și unii o știu pe una și alții pe cealaltă. Completările, parantezele și explicațiile pe care le lăsa „scăpate” printre versuri au dezvăluit (și au confirmat-o) încă o dată ca pe o scriitoare a cărei încredere în spontaneitatea expresiei și în scris ca mod nu numai de a crea, ci de a exista în lume, a devenit un crez de neclintit, un ritual ce însoțește și completează (nu dublează, nici nu substituie) viața. (Andrada Strugaru)
[AICI, și cronica volumului Cartea plantelor și animalelor, de Simona Popescu]
Mircea Ardeleanu
Înainte de a ne lăsa purtați printre sonorități despre care nu aș fi crezut vreodată că pot fi auzite altfel decât în mijlocul naturii, am aflat că Mircea Ardelean are a treia cea mai mare colecție de instrumente de percuție din lume. Sonorități noi, diferite, expresive, surprinzătoare ne-au învăluit alături de altele pe care urechea le-a înregistrat în plimbări adevărate sau doar visate prin spații mai apropiate sau mai îndepărtate de realitatea pe care o cunoaștem. Toate piesele interpretate de Mircea Ardelean sunt lucrate cu compozitori, unele dedicate chiar domniei sale. Niciodată sunetul parcă nu a răsunat mai clar, mai limpede, mai puternic ca sub atingerea, când mângâietoare, când plină de forță, a acestui adevărat vrăjitor. Cu virtuozitate, domnia sa a făcut fasolea mexicană, cactusul, familia dovlecilor seci, scoarța stejarului de plută, xilofonul să se transforme în ființe vii și să-și spună povestea. O muzică venită de pe altă planetă. Așa murmură frumusețea. Și poezia. Poezia de la Bistrița. (Horia-David Munteanu)
