Atunci când se lasă seara ne simțim puțin mai singuri (Fitzgerald apud Marin Mălaicu-Hondrari). Și poezia coboară pe umerii noștri. La Bistrița: Cosmin Perța, Moni Stănilă, Floarea Țuțuianu, Vlad Drăgoi, Alex Cosmescu
Când numele se transformă în persoane
Căștile pe urechi, cu Amon Amarth dat la maxim în ele, privirea pe geam, la munții care se vedeau în depărtare, la ceața care se ridica dintre brazi, la casele mici, din lemn, ce se mai iveau din când în când. Un drum necunoscut în fața mea, o experiență nedescoperită încă, așteptându-mă, pulsând în depărtare.
Primirea la hotel – prietenoasă, caldă. „Poezia e la Bistrița!” se aude tare o voce, cu entuziasm. Deschiderea festivalului, anunțarea poeților invitați, nume ce reverberează viu, autentic, nume care subînțeleg în consistența lor o poveste, o personalitate, un sentiment, un întreg ce urmează să iasă la iveală. Numele se transformă apoi în persoane, în Maria Răducanu și Sorin Terinte, iar peste câteva momente în muzică, într-o voce intensă și un pian profund.
Mâinile sprijinite de băncile de lemn, ochii închiși, doar muzica auzindu-se grav și gândurile care se înmulțesc în mintea mea, printre imagini și trăiri adânci.
Prima lectură, un alt nume, Cosmin Perța. Numele capătă apoi un corp, o voce, o privire. O poezie. Și apoi provoacă. Curiozitate urmată de interes. Neliniște. Tulburare. Bătăi accelerate ale inimii. Incizie în conștiință. Zdruncinare. Contracție a sufletului. Încordare. Revelație. Ochi umezi inconștient. Și apoi pauză.
Au urmat: confuzie, umor sarcastic, empatie cu țiganii. Aplauze.
Încheiere cu un alt moment muzical, poate chiar mai răscolitor decât primul. O strângere de inimă care persistă. Blank, nu mai știi ce să mai spui. Nu mai ai ce să mai spui, ești copleșit.
Și e abia prima zi. (Anastasia Fuioagă)
Poeții și Poeții-oameni
Mi-am dat seama, în prima zi a Festivalului Internațional de Muzică și Poezie de la Bistrița, că poezia este indispensabilă omului care o naște. Îmi asum credința nou formată că nu am fost aproape de integralitatea de a înțelege, intim și asumat, vreun vers, vreun gând, vreo stare poematică, înainte de a mă uita la poeții-oameni nu ca la o specie, mult mai puțin ca la niște adjuvanți ai divinității, ci, abrupt, ca la niște femei și bărbați care citesc, zâmbesc și beau vin. Mi-a fost entuziastă și încurajatoare revelația, în fine, convingerea că spațiul în care locuiesc, dimpreună și fericit singuri poeții zilelor noastre nu este o lume a adulților și nici măcar nu seamănă cu ea. Mi-e greu să o definesc, mi-e și mai greu să o înțeleg, oamenii aceștia conviețuiesc într-un joc care nu abundă de gramatici sofisticate, de sentimentalisme versificate, dar în care cuvintele se subînțeleg a fi cu totul altceva. Îi priveam, în timp ce își citeau poeziile în sinagogă și încercam să îmi imaginez dialoguri între mine și ei, mi-i imaginam pe acești oameni în ipostazele simple ale vieții, spunând, de pildă, bună dimineața, ca apoi să îmi întăresc și mai mult convingerea, ascultând conversații mai mult sau mai puțin particulare, că izul de vers stagnează și reiese, inodor, dar pregnant, din felul de a merge, de a râde, de a vorbi al acestor oameni. Și iată că poezia nu se scrie prin cuvinte.
Apoi, în noaptea care tocmai a trecut, la o oră târzie, cu geamul camerei de hotel larg deschise, am auzit-o pe Maria Răducanu vorbind despre povești. Și adresându-se, probabil, unei poetese: Nu mai fragmentați. Nu e prea devreme să înțelegem că despre acest lucru este vorba, iar poeții sunt cei mai fericiți oameni pe care i-am privit până acum, de la o distanță care sunt sigură că nu deformează, ci elucidează. Spun asta adresându-mă adulților, celor triști și, mai ales, celor fericiți. (Ioana Tătărușanu)
Să încetinești timpul
Întâi a fost Cuvântul. Și cuvântul nu s-a limitat, ci a devenit muzică și poezie. Asta ar descrie cel mai bine prima zi, primul pas, prima mea tangență cu universul poemelor contemporane în jurul căruia doar gravitam timid în intimitatea volumelor deschise și a unor gânduri pe marginea lor. Până acum, la Bistrița..
Când peste liniștea totală din sinagogă presari jocul divin dintre Sorin Terinte și pian, joc al creației întru dorința de perfecțiune, împreună cu cel viu al Mariei Răducanu, impregnat de tradiție și sinceritate, nu ai cum să nu îți închizi ochii, pentru a înțelege și savura.
Când te-adâncești în emoție și vrei să oprești sau măcar să încetinești timpul, să mai poți asculta măcar o poezie, să nu te mai pierzi printre versuri și, ca o felină, să vânezi acea stare, transmisă de poet prin umile cuvinte pentru a o așeza cu grijă în memorie.
Când încremenești, uitându-te într-un punct fix și dorindu-ți și tu puterea de a genera acea ars poetica, conexiune dintre real și visare fixată cu litere în paginile ce așteaptă.
Când, copleșit de toată arta, învăluit de aroma dulce-acrișoară a poemelor și rupt parcă de cer și de pământ, când simt percutanța versurilor.
Atunci știu cu adevărat că Poezia e la Bistrița. (Andrei Rusu)
Și zațul de la cafea nu se șterge. Nici poezia
Poezia e la Bistrița, e aici, la ea acasă, în universul ei intim, e lângă mine pe bancă, e în mine, în exteriorul meu, plutește și vibrează aievea în sinagogă, în orașul transilvan, în oameni. Poezia se depune molcom, sonor (ca să îi poți intui pulsul, să îi simți respirația) și aș spune definitiv peste noi, peste urbe, peste lume. Apoi se evaporă în aceeași manieră psihedelică, culori muzică și liniște… multă liniște…
Și zațul de la de la cafea nu se șterge, iar tu nu insiști, căci vrei să-i lași aroma dulce-amară să îți gâdile papilele și simțirea, amintirile. Ți-e frică să nu uiți starea și scrii, căci numai așa o poți imortaliza și păstra pentru tine. E atât de fain și e abia prima zi, iar eu cer insistent să mi se administreze doza în continuare. Am plecat de acasă știind că nu va fi nimic încordat, că va fi totul lejer și spontan, așa cum ar trebui să și fie de altfel. Am venit, cum aș spune, cu poezia învățată. Dar e mai mult decât atât, iar cuvintele, oricât ar fi ele de potrivite, nu ar reuși să transpună întru totul, cu sau fără semne de punctuație, ceea ce „Poezia e la Bistrița” transmite și este. Muzica și poezia se întrepătrund insesizabil într-un festival extraordinar care nu cere în schimb ceva pentru a da, care creează și oferă senzații, experiențe. To be continued… (Viviana Gheorghian)
