Festivalul „Poezia e la Bistrița”. Un spațiu blând

Am crezut, o bună bucată de vreme, că poezia are limite. Cu alte cuvinte, că ea poate fi prea multă și deci, nu i se poate simți lipsa sau că e prea pretențioasă, în sensul că se poate face înțeleasă de un grup, de câțiva inițiați care nu pot trăi fără ea și se citesc/apreciază între ei. Vorbesc de poezie, nu de încercările cu care aproape orice adolescent cochetează. Oricum, eu însămi scriind, simțeam că ceva îmi scapă, deși mă întrebam adesea cine și ce stabilește granițele între poezie și restul?

Când am ajuns acasă de la Festivalul „Poezia e la Bistrița” trăiam profund și asumat în certitudinea că singura, marea și prăpăstioasa limită a poeziei este poetul.

Punctul în care se transcende această limită este momentul afectiv în care nu se mai scrie pentru oameni, ci pentru zei.

Îmi amintesc acum, din vertijul dispersat de timp al celor 4 zile de poezie la Bistrița, câteva chipuri, frânturi de versuri, cu siguranță stări și sunete, muzicalitatea unor cuvinte; îmi amintesc de oameni fericiți la 3 dimineața, de ploaie mică, timidă, întrepătrunsă. Sunet blând, unul singur, liniar și constant – cel al poeziei, care mă primește cum m-ar îmbrățișa (Alexandru Cosmescu) și parcă mult mai mult de-atât. Am mai spus și nu-mi vine încă să mă opresc sau să-mi regândesc stările, că poeții aceștia nu mi-au semănat și nici nu mi-au amintit de adulți. Mi-am spus, încă din prima seară, că oamenii aceștia lunari (și un pic lunatici), care râd atât de mult, cu sonorități aproape poematice în felul de a-și mișca mâinile, din brațe și până la pahare, din brațe și unul spre altul, cu atâtea povești și născoceli interminabile, oamenii aceștia pe care aproape nu mi-i puteam imagina sobri, obosiți, serioși, deasupra mesei de scris, cu siguranță nu sunt adulți.

De fapt, cu cât citeam mai mult din poezia lor, cu atât era mai fermă și mai apăsătoare în mine certitudinea că există în jurul nostru, în jurul lor, un soi de spațiu care delimitează, care protejează experimentul acesta ludic, binevenit, al întâlnirii dintre mine și oamenii poeziei.

Mi-au fost dezmințite, rând pe rând, pe alocuri dureros, credințele. Am zâmbit și am spus că trebuie și e frumos să se întâmple la șaisprezece ani. M-a încurajat mult tinerețea care răzbătea, clocotea, adormea, se deghiza, împietrea în și dinspre oamenii aceștia. Mi-am spus atunci, vorba domnului Țărmure, care îl cita pe poetul Ion Mircea, că poezia e grea, dar e, paradoxal, foarte tânără. Și ea nu e mai ales cuvântul sau mai ales sofisticatul dintr-o așezare frapantă de lexeme, ci e urma și starea din care se naște și pe care le provoacă, felul în care, ascultând versuri și versuri și versuri, îmi înclin capul într-un anume fel, clipesc mai rar sau mai des, învăț să privesc altfel, mai puțin auster, mai mult înțelegător.

La Bistrița am înțeles ce fel de om vreau să fiu.

Dintre poeți, îi voi pomeni pe Radu Nițescu și Alexandru Cosmescu, pentru simplul fapt că m-au determinat să scriu iarăși versuri, citindu-i. Poate, de ce să omit, și pentru tinerețea lor care mi-a părut, de la distanță, gândită frumos și fericit, intim și plin de cuvinte. În cele din urmă, pentru că am înțeles ce fel de om vreau să fiu, studiind curios doar felul acestor oameni de a merge, de a zâmbi, de a se bucura, de a face poezie prin drumul paharului de pe masă înspre buze.

 Sunt aici și aici e atât de departe de moarte și

       cum zicea cineva,

ce știi tu să faci nici Houdini nu știe, câtă magie

     să scrii poezie,

dac-ai mai ști și altceva. (Radu Nițescu)

Senzațiile pe care mi le-au dat versurile lui Radu Nițescu, la lectura autorului, au fost, poate și prin prisma vocii sale, oscilante și au pendulat temător între multele întrebări stârnite ca praful de un vânt cald de vară și calmul, liniaritatea unei familiarități obosite, aproape veștede, prin care se vorbește, de exemplu, despre alienare. Și acum, liniștea unor prea multe ipoteze: Ce face un câine/ lăsat singur în casă/ ce face un om/ lăsat singur în/ mintea/ lui. Eu aș îndrăzni să spun că scrie poezie.

Apoi, Alexandru Cosmescu, ceva mai sentimental în idee, mai puțin tranșant, asociind  singurătatea cu frica:

Mașinile care vuiesc pe stradă/ caloriferele din cameră/ ce este cu tine când ești singur(…) lucrurile din jur sunt mici și frumoase și/ mute/ undeva în pieptul meu un perete se construiește de la/ sine(…) lumea spune că dacă rabzi mult mult, frica dispare./ uneori, când nu pot dormi, mă ridic, mă sprijin de perete și-mi număr pe degete fricile.(…)/ am nevoie numai de un loc mic, undeva, pe marginea unei faleze, să mă așez, să privesc în jos și toate să fie egale.

Se pare că fericirea este un unghi de a privi lucrurile, mai întâi mici, frumoase și mute.

Fericirea este o lume de hârtie în care boarea singurătății și sentimentul răbdat al fricii pătrund și deformează.

Nevoia unei perspective a echilibrului, unde toate să fie egale nu garantează decât blândețea unui loc privilegiat, ferit, pașnic, care primește îmbrățișând. Și apoi, cum spunea Fitzgerald, când se lasă seara suntem mai puțin singuri. Singură și fericită am fost și eu, în prima seară a festivalului, ascultând-o pe Maria Răducanu. Singură, pentru că dezvoltasem, spontan și acid, un instinct care îmi dicta că în mine, și doar în mine, se nasc egoist și distinct fascicole de lumi în care urmează să mă perind bucuroasă de ceea ce urma să fiu. Apoi, noaptea, la o oră târzie, cu geamurile camerei de hotel îmbrățișând întunericul, se aud vorbe despre povești și Maria Răducanu, adresându-se, probabil, unei poetese: Nu mai fragmenta. Și atunci, mai curioasă să mă apropii, în fine, de om și nu de artist, copilărindu-mă încă în considerația că cele două pot fi dispensabile, am încercat să ascult mai mult. Și nu am mai auzit.

„Poetry is about songs” (Arian Leka)

Am vorbit apoi, fugar și timid, cu Arian Leka, poetul cu animal de companie marea, dacă îmi amintesc bine felul în care l-a prezentat Dan Coman (îmi spunea mama când am ajuns acasă, un fel de Cărtărescu al albanezilor). Se întâmplase să mă așez lângă dumnealui la masă și eram deja destul de stânjenită de apropierea aceasta, pare-mi-se, colosală, când s-a întors către mine, zâmbindu-mi și întrebându-mă din ochi cine sunt, de vreme ce poetesă nu prea par. I-am povestit bucuroasă despre Alecart și am simțit nevoia de a-i împărtăși un gând sincer legat de versurile sale. I-am spus că marea sa seamănă cu cea a lui Nichita Stănescu dintr-un poem, Adolescenți pe mare. Oh, yes, Nichita, great poet! Îmi mai amintesc, apoi, din schimbul nostru stângaci de replici, felul în care, aproape prietenește, Arian Leka și-a aprins o țigară și mi-a spus: poetry is about sounds. Versurile lui se izbesc încă de mine ca valurile de țărm:

Oamenii mei i-au întors spinarea mării

și-și scot mațele

din dulcea pâinică a pământului

și din băuturi.

 Ar mai fi multe de povestit despre Festivalul de Poezie de la Bistrița. Cu siguranță, cuvintele ar putea năvăli în fraze interminabile pornind de la fiecare vers pe care l-am ascultat în acele zile. Am încercat însă să pun în cuvintele care mi-au părut a fi potrivite și care m-au primit și m-au îmbrățișat, ca în poezia lui Alex Cosmescu, stările care m-au traversat, provocate îndeosebi de anumiți oameni pe care i-am întâlnit aici, fericirile noi pe care le-am simțit și care (pentru mine, cel mai important) au construit o distanță considerabilă între ceea ce am impresia că sunt acum și zarea unui timp, din ce în ce mai îndepărtat, în care bâjbâiam prin jurul meu și nu mai vedeam poezie, nici căutând-o.

P.S.

Mulțumiri, Marin Mălaicu–Hondrari & Dan Coman, pentru invitație! Mulțumiri, domnule Țărmure, pentru ospitalitate! M-am/ Ne-am simțit ca niște vedete :)

 

*Ioana Tătărușanu, redactor-șef adjunct Alecart, este elevă în clasa a X-a, filologie, la Colegiul Național Iași.

 

 

Loading Facebook Comments ...
Loading Disqus Comments ...

Fii primul care comentează!

No Trackbacks.