Festivalul „Poezie e la Bistrița” sau fiecare pe limba lui împreună

I didn’t have to remember anything/ although the mouth monotonously/ repeated the word/ memory, memory, memory/ as if beyond it/ nothing meant anything. (Piotr Sommer)

E 3:05 AM, iar creierul meu spune, la rândul lui memory, memory, memory, sau, mai pe românește, amintește-ți, ce naiba, ai fost acolo, scrie ceva !#@!%$&^*(&*(

Îmi dau seama că nici acum, la câteva luni după ce a avut loc, nu-mi vine mai ușor să vorbesc despre Festivalul „Poezia e la Bistrița”. Nu pentru că n-ar fi impresii, imagini, versuri care încă mă bântuie, ci pentru că au fost niște zile atât de dense, care pentru mine au însemnat mai ales emoție și agitația interioară, vibrația, convulsiile pe care doar poezia foarte bună le poate declanșa într-un om și care îl aduc aproape de acel ceva esențial. Știu, sună dramatic, sună exaltat, dar asta e realitatea. Niciunul dintre festivalurile de poezie la care am mai fost nu m-a trecut prin atâtea stări, nu m-a făcut franjuri (în cel mai bun sens), nu m-a pregătit pentru asta. Aș vrea să pot scrie detașat, cu precizia unui povestaș care are introducere, cuprins și încheiere, dar în capul meu lucrurile s-au amestecat și s-au decantat după propriile legi.

Revăd ca pe un trailer secvențele care m-au făcut să simt emoția aceea halucinantă. Văd terasa de la Plan B, iedera de pe ziduri, lumina care cădea într-un anumit fel pe mese, pe pielea oamenilor, curcubeul care se forma în aer la întâlnirea cu vaporii de apă prin care ventilatoarele asigurau o respirație corectă și masa la care s-au așezat Claudiu Komartin și Goran Simić pentru ediția 106 a Clubului de lectură Institutul Blecher, care a avut și un invitat invizibil, pe Iustin Panța. În prezentarea poetului bosniac, Claudiu Komartin a punctat câteva dintre datele biografice extrem de importante pentru poezia acestuia, povestind despre cum l-a cunoscut pe Goran și cum s-a apropiat de poezia lui, de viața lui, trecută prin asediul asupra orașului Sarajevo, prin război, pierderi, iubiri, emigrare, reinventare în propria literatură prin scrisul într-o altă limbă, lucruri care nu pot da decât o poezie extrem de autentică și răscolitoare. Îmi amintesc și felul în care au fost citite poemele și traducerile, modul în care vocile s-au împletit și au fost mai amețitoare decât soarele dogoritor și oboseala.

Copleșitor a fost și faptul că, în a doua parte a evenimentului, cea dedicată invitatului invizibil, vocile celor prezenți la mese au împrumutat poezia lui Iustin Panța ca să se facă auzite. Antologia apărută la Casa de Editură Max Blecher, Mult înainte de sosirea trenului ea se gândește, a trecut din mână în mână, fiecare citind versurile cele mai dragi sau pur și simplu ce le-a sărit în ochi, acolo unde s-a deschis cartea. S-a citit cu respirația întretăiată, cu mâinile tremurând pe carte și pe microfon, cu un nod pescăresc în gât pe care nimeni nu l-ar fi putut scoate de-acolo, cel puțin nu mie, cu lacrimi în ochi și ochii care căutau să vadă cât mai mult, cu orice preț, ca-ntr-un poem de Iustin Panța: Nu aveam la îndemână decât jarul țigării și brusc / am simțit nevoia să-i văd fața / Și atunci i-am purtat țigara în jurul chipului – / figura ei era, cufundată în fumul și lumina aproape / inexistentă ale țigării, / doar un halou, fața ei mai reprezenta doar privirea. Nici nu mai știu de când nu am simțit amorțeala plăcută pe care ți-o poate da o atmosferă contradictorie : pe de-o parte, atât de tensionată și tensionantă, încărcată de acea intensitate epuizantă, turul de forță al poeziei în urma căruia rămâi vraiște și uneori e bine să fii vraiște, să-ți lași mințile împrăștiate pe pereți de niște versuri pe care să le repeți apoi obsesiv, iar pe de altă parte, de acea frumusețe devastatoare pe care o degajă o mână de oameni vii, strânși în numele poeziei, care transformă o simplă terasă într-un adăpost, într-un spațiu care încapsulează o lume paralelă, în care sunt lucruri care pot salva.

Am foarte clar înregistrate în cap câteva lecturi de la Sinagogă, mai ales cele ale poeților străini. Pe Goran Simić, pe Wojciech Bonowicz, pe Michaël Vandebril, Krisztina Tóth. Prezentările făcute de Dan Coman și Marin Mălaicu-Hondrari, care m-au dus cu gândul la prezentările lui Radu Vancu. Felul în care Jesús Jiménez Domínguez a încercat să pronunțe câteva cuvinte în română, mulțumind pentru invitație și pentru traduceri. Pe Alexandra Turcu, prietena mea, care a debutat recent la editura Charmides și care, în ciuda fragilității pe care o inspiră, scrie o poezie puternică, bine construită, în care tehnica joacă un rol important, în sensul că de multe ori mi-am imaginat-o pe Alexandra făcând mai întâi planul textului, scriindu-l efectiv, iar apoi, ca orice poet rafinat, care știe cât de importantă e tăietura versurilor, așezându-l în pagină ca un inginer care verifică punctele solide, care garantează stabilitatea unei construcții.

O serie de flashbackuri: seara de karaoke, poeții împărțind un microfon pentru a cânta Andrii Popa sau o melodie de la Vama, țopăind cu ochelarii de soare pe ochi. Siluetele feminine urmând ritmul melodiilor și fumul, fumul de țigară în care am fi vrut să ne pierdem, cu tot cu mișcările noastre stângace, cu mâinile neîndemânatice încăpățânându-se să scrie despre toate astea. Cafenelele pe care le-am invadat, non-stopurile cu rafturile de țigări golite. Poate fucking struții și fucking merele peste care dădeai la tot pasul.

Am plecat ultima din Bistrița, după invitații străini și români, după cei care veniseră pur și simplu, ba chiar și după organizatorii care fugiseră la mare. Am plecat noaptea, iar ultima amintire din Bistrița este liniștea, o liniște stridentă, apăsătoare, ca mi-a persistat în cap tot drumul, ca un țiuit de care nu poți scăpa. Timp de patru zile, poeții din Polonia, Spania, Belgia, Ungaria, Bosnia și Herțegovina făcuseră orașul, nu doar scena de la Sinagogă unde s-a citit, să vibreze în atâtea accente și limbi. Am fost fiecare pe limba lui împreună, așa cum spunea și una dintre brioșele-mingi-de-ping-pong cu diferite cuvinte lipite pe ele, minunata invenție a Anei Toma, care, și anul acesta, a realizat o grafică foarte mișto, care nu seamănă cu nimic din ce am mai văzut până acum, făcând din acest festival și un concept vizual.

E destul de wow că se întâmplă în România ceva de genul ăsta. Alături de Festivalul Internațional de Poezie de la Sibiu, ce se întâmplă la Bistrița este unul dintre lucrurile care mă ajută să (mai) cred că se poate. Și că poezia încă. #nevedemlavară

& un poem de Goran Simić (traducere de Claudiu Komartin)

Războiul s-a terminat, dragostea mea

 

Războiul s-a terminat, cel puțin așa cred.

Cel puțin așa scrie în ziarul de dimineață.

Pe prima pagină e o fotografie a fabricii

care până mai ieri producea steaguri și uniforme.

Acum începe să facă pijamale.

 

Pe pagina a doua e un raport despre decernarea

decorațiilor postume, și mai e un rebus

și rezultatele la extragerea loto

în care se precizează cu regret că nici luna asta

nu a câștigat nimeni marele premiu.

 

Farmaciile sunt iarăși deschise toată noaptea,

la radio dau hiturile faimoase de altădată –

s-ar spune că nu a fost niciodată vreun război.

 

Intru într-un magazin

iar pe umerașe îi recunosc pe vecinii mei:

asta
e haina lui Ivan. Din căptușeala ei am făcut bandaje.

Uite
și pantofii lui Hasan. Le lipsesc șireturile.

Și pantalonii lui Jovan. Mai puțin cureaua.

 

Dar unde sunt ei?

Alerg pe strada principală

și încerc să mă privesc în vitrinele magazinelor,

dar vitrinele magazinelor sunt sparte

și acolo nu sunt decât manechine

care vor purta mâine pijamale noi –

nu așa scria în ziar?

 

Apoi alerg în apartamentul nostru

mă privesc în oglindă

mă uit la fotografia ta atârnată pe perete

și nu-mi pasă că nu mai sunt același

care striga când te-au luat de lângă mine.

Mi-ai spus că te vei întoarce

dragostea mea

când războiul o să se termine în sfârșit.

 

Războiul s-a terminat.

Cel puțin așa scrie

în ziarul de dimineață.

 

Nota redacției: Sperăm că v-am făcut poftă de o nouă ediție a Festivalului Internațional de poezie și muzică de cameră de la Bistrița (14 -17 iulie 2016) unde noi, alecartienii, vom fi prezenți. 

*Anastasia Gavrilovici, absolventă a Colegiului „Petru Rareș”, a fost redactor-șef adjunct Alecart. În prezent, este studentă la Facultatea de Litere a Universității din București și redactor la  Poesis Internațional.

Loading Facebook Comments ...

Fii primul care comentează!