Fetele visează electric sau incandescența unei tulburări nealterate

O amintire cu librării, un manager și fete care visează la poezie 

După un drum de douăsprezece ore până la Bistrița, în iulie, pentru a vizita o prietenă cu care ar fi trebuit să mă întâlnesc în martie, în pauza de primăvară, în Abu-Dhabi, dar nu a fost să fie, am profitat pentru a căuta ceea ce nu găsisem până atunci în librării și am crezut că e firesc să descopăr aici, adică mai multe volume de poezie publicate la editura Charmides. Fără rezultat însă, astfel încât am ajuns în final să luăm legătura cu fondatorul editurii și directorul Festivalului „Poezia e la Bistrița”, Gavril Țărmure. Pe lângă titlurile pe care aveam de gând să le achiziționez, domnia sa mi-a mai recomandat și altele, printre care volumul de debut al Monicăi Stoica*, cu precizarea că este, după părerea lui, cel mai bun volum de poezie al anului 2019.

Monica Stoica marchează, într-adevăr, unul dintre cele mai tulburătoare debuturi din 2019 cu volumul Fetele visează electric (Editura Charmides) și proclamă o continuă căutare a identității secționând o realitate vidată, care înghite ordinea unui mecanism neasimilând nicio ruptură la nivel senzorial și care, sub lupa tehnologiei ce acaparează cotidianul precum răspândirea unei cianobacterii, proiectează un scenariu apocaliptic, în care trecerea la haos este doar ușor estompată. (viața ta, îți spuneam, un videogame, un erou cu câteva vieți./ eu puteam să-ți scriu poezii. tu să fii realist, și ți-am scris./ cele trei vieți ale tale. ca-n orice joc.)

inima mea minerală, vegetală, animală, plastifiată/ e ținută-n mâini tot de tine ca pe-un stativ./ toate amintirile pulsează și ca niște radare mă/ cheamă-napoi.

Primul set de poeme, intitulat am fost un suflet de prăsilă, o băiețoaică febrilă, pare a pune electrozi unui sentiment de iubire higroscopic, care depistează incertitudinea unei hărți pixelate și care nu mai încadrează nocivitatea unor norme strivind percepția variată a iubirii, fapt ilustrat în ultima parte (Luna Kafé) prin construcția unor „personaje” inedite: Dorel, comunist, Filosoful existențialist Gigi Pastramă, Scarlat Maria, escortă.

într-o zi o să ne întâlnim din întâmplare./ în spatele nostru tot orașul va fi evacuat./ vom căuta cheile în noroi cu inima mototolită/ și nedetectată de serviciile de securitate socială./ și brusc se va opri.

și niciun ritual nu mai are niciun efect: / respirația gură la gură./ resuscitarea amintirilor./ edificiile vii, pulsatorii, unde ne plimbăm.

arătându-ne sentimentele,/ spunând adevărul,/ fără istorie și frică./ sunt încă acolo./ în visul în care mâna mea stângă/ era mâna ta dreaptă/ și tot așa/ în oglindă.

Reordonarea unor amintiri care explorează spațiul unei povești de dragoste imperceptibile este halucinantă, versurile derulând o suită de imagini aproape cinematografice, rapide, care surprind un tur de forță al realității privite ca o înlănțuire de secvențe și scenarii luate în stăpânire în lipsa unor lumini de poziție. O iubire necondiționată, dar a cărei doză letală nu mai vascularizează o emoție autentică, ci predispune doar la visare. (vrei durere și plăcere alternativ? cum îți place ție drama? vrei iubire tunată și oțelită, sub stele de oțel?)

sentimentele mele cu efect de glonț în inimă

noi ce glume mai facem și unde e ringtone-ul vieții ăsteia

Vibrația unei rafale electrizate ce inundă timpul și spațiul ființei acum electrizate diminuează calitatea prin care fâșiile realității trec prin filtrul hipersensibilității, iar blocajul sub calote de gheață, care devine laitmotiv la nivelul întregului discurs poetic, nu mai permite o recunoaștere veritabilă a unor fenomene anterior recognoscibile. (imprimantele funcționează în ritm cardiac, camera e goală și niciun ecran nu mai rulează imaginea zilei, breaking news, dar și sentimentele pe care le-am avut când timpul era încă dinamic, nu flasc)

a devenit atât de neimportantă meteorologia

Memoria pare a pierde teren în fața fotografiei, pentru că ea nu mai asigură veridicitatea redării 2D, devenind doar o extensie a propriei gândiri, într-un oraș în care inimile se țin în borcane cu formaldehidă și videogamerii leșină în fața monitoarelor./ chestionează orice propunere de realitate.

nu vei fi singur în caruselul pentru care nu există/ buton de oprire./ în parcul de distracții unde nervii spinali/ se aglomerează ca mușchii peste copaci./ nu vei fi singur

nu ni se mai vede inima/ radiologul caută și nu detectează nimic,/ dar continuăm să zâmbim cu caninii-nsângerați

Dematerializarea unei identități se produce sub incidența unei vaccinări împotriva senzațiilor pământene, care investighează, necuantificabil, substanțialitatea individului printr-o supradoză zilnică de hi-tech. (luați-mi mâinile în mâinile voastre să vedeți/ dacă eu mai exist/ mă cheamă Monica,/ umblu în noapte fără lesă.)

cuțitele sunt toate ascuțite în visul meu

Ultima piesă a acestui puzzle poetic: Luna Kafé (dramă satirică apocaliptică) dramatis personae este, de fapt, așa cum declară autoarea într-un interviu pentru poeticstand.com, o declarație de iubire, un tip de activism social. Pentru că, dincolo de mediul social deloc favorabil din care provin personajele cărora autoarea le păstrează anonimatul (lumea interlopă, locuri defavorizate din punct de vedere financiar, familial sau cu o stare de sănătate precară), ele ar avea totuși ceva de oferit unei societăți mai mult sau mai puțin empatice, fiindcă reușesc să sesizeze, într-o primă instanță, că lumea asta nu e o junglă, e natură moartă; așa cum este, de exemplu, cazul Sevastiței, o femeie depresivă, ale cărei viziuni ne oferă mântuire, speranță. Ion, instalatorul care desfundă vase de toaletă și este maestru în inteligența materiei și în meditație, Nicolae, bolnav de plămâni, dar care face peștișori din branule și tuburi de perfuzii sau brelocuri din capace de flacoane de antibiotic, Dorel, bărbat cu pile în vremea comunismului, cu o operație la burtă în urma căreia a primit cadou bisturiul cu care taie ulterior albăstrele una câte una, Gigi Pastramă, cel care contemplă un sâmbure și are anxietatea ochiului închis, Mamaie Sidonia, visătoare care aspiră la un bărbat în costum apretat așezat la marginea patului, Nea Alexandru, fost profesor de filosofie, care uneori se dădea în tiribombele din parcul spitalului de boli nervoase obregia și care crede că în urma rasei umane va rămâne un obiect biodegradabil și Scarlat Maria, o lucrătoare sexuală foarte inteligentă sunt toate figuri de la spitalul de nebuni, cu care ea vorbește, despre care autoarea scrie câte o poveste distinctă și pe care îi numește prieteni.

stelele și-au pus pânze de pirat pe ochi

cică astă-seară orașul-fantomă se cufundă/ în uitare cosmică și-n iluminare totală

Poemul care închide volumul de debut al Monicăi Stoica, Cerul negru deasupra Bucureștiului. The End nu este o pledoarie pentru extincția speciei umane, ci accentuează mai degrabă capacitatea individului, chiar și sub cerul negru al Bucureștiului, de a se reconfigura sub impulsul empatiei, iubirii, de a se adăposti în visul celui de lângă el, de a deforma rigiditatea unei societăți cadaverice, guvernate de imaterialitatea device-urile ca o formă de debarasare dintr-un infern mistic.

 

*Monica Stoica este una dintre invitatele Festivalului Internațional „Poezia e la Bistrița” care va începe vineri, 16 oct. La Bistrița poezia învinge pandemia, fetele visează electric  și Alecart consemnează cu nerv metric. Săptămâna asta este săptămâna poeziei.

 

(Sandra Saade, absolventă a Colegiului Național Iași, este studentă la Universitatea Oxford (profilul chimie). În liceu a fost olimpică la germană și chimie, obținând în clasa a XII-a Medalia de bronz la Olimpiada Internațională de Chimie „Mendeleev”).

Loading Facebook Comments ...

Fii primul care comentează!