Prin crăpătura sfidător de mare a acoperișului metalic plouă. Pentru cine fierbe Layla ceaiul? Dacă s-ar apleca puțin, și-ar șterge ochelarii aburiți de la respirația sacadată, udă și ar miji ochii, ar vedea și bunica, de acolo din cais de unde s-a cocoțat ea acum, că gaura din acoperișul ciudat și cafeniu este o gaură interesantă, parcă intenționat poziționată acolo (cine știe, poate a vrut bunicul să facă o glumă cu nepoata lui?), cu margini roase meticulos, atent, murdar, flămândă de ploaie și vânturi.
Layla și casa ei, care de fapt nu era a ei, sau era, păreau să se tolereze, să se întovărășească cu gaura prin care în dimineața asta rece de toamnă curentul alungă aburii ceaiului și picăturile albe, lăptoase, violente, se preling rătăcitor pe mânerul ros de molii al fotoliului comunist, pe blana pisicii sau pe covorul imens, fascinant de imens, cu franjuri, pe care Layla învățase să meargă. Ploaia ajungea și în ibric, pleosc, pic, dar nici ceaiul, nici privirea scrutătoare, atentă a Laylei nu păreau să se sinchisească. Crăpătura prinsese ceva uman, erau acolo parcă doi ochi care îi vegheau somnul ei firav de copilă ce începea cu număratul oilor (o oaie, două oi, câte oi?) și se termina cu pumnișorul pe care și-l freca de ochii tremurători și umezi încă de vise cu păpuși care nu mai erau ale ei.
Layla avea zece ani și învățase să își facă ceai, să deschidă fereastra dimineața, să hrănească pisica, să se culce când răsare prima stea, să cânte, să încuie poarta și să își spună rugăciunea. Văzuse mai întâi la bunicuța ei – unde ești bunică?, unde ești bunică? Se trezea uneori strigând-o dezorientată în timp ce punea apă în ibric și ibricul la fiert. Și când apa dă în clocot, ea știe ce trebuie să facă, nu se sperie de bulbuci și nu se ascunde după bunica, ea știe, știe bine acum ce se petrece acolo cu bulbucii aceia. Și chiar dacă încă par amenințători și încă îi e puțin, puțin de tot, teamă, acum e fată mare, aleargă în curte, culege menta, mestecă o frunză – ah, ce rece e! Pe restul le presară cu o mândrie ritualică și oprește focul. Totul se face cu atenție, cu mare atenție, mai ții tu minte, pisică, când bunica a vărsat ceaiul și ți-a ars coada? Îi tremurau mâinile de la un timp. Și era om mare bunica mea, era o doamnă și știa bunica mea povești cu războaie, cu oameni morți. Știa o poveste cu o lună și o semilună, cu pești, cu fete mari care își fac singure ceaiul. Se cuibărea Layla în întunericul camerei cu aragaz și îi ghicea brațul fierbinte, parfumat, cu miros de mere, de nuci și de oțet dulce, obrăjorul ei fericit și moale dormea acolo până dimineața, până dimineața…
Niciodată nu plângea bunica Laylei când vorbea despre mama ei. Poveștile despre străbunica îi plăceau cel mai mult fetei, pentru că i se părea, uitându-se în sus, că e suficient să întindă mâna spre crăpătura prietenoasă și molcomă a acoperișului ca să îi atingă obrazul imaterial, cu miresme, de stea, al Anei. Odată chiar o duse bunica pe Layla la cimitirul din sat acolo unde, se gândea ea, obrazul femeii lumina pământul. Și acolo întâlni prima oară ochii Anei, ochii ei albaștri, sprâncenele negre, groase, arcuite ca semiluna din poveste, în fotografia alb-negru, pusă de un om plictisit și morocănos de la servicii funerare. Acolo se așeză Layla pe o piatră și mâncă toată ziua prune, gândindu-se la cum pot muri ochii aceia atât de frumoși din fotografia soldățească de pe cruce. Cum pot fi ei acum pământii, iluminați de întunericul oaselor, vineții sau, pur și simplu, inexistenți?
Bunica făcea o cruce mare, largă, smulgea buruienile, aprindea lumânarea, o veghea tăcut o vreme, altă cruce, o mișcare ușoară de buze pe care Layla o pândea atent. Dar ce, bunică, vorbești cu doamna Ana? Bunica își pecetluia atunci buzele tremurătoare o vreme, cam până ardea lumânarea, buze neastâmpărate pe care mocnea încă dorul stingher și iubirea, gură roșie, de mamă și bunică, gură povestitoare. Gură fermecată care îi săruta Laylei părul. Gura bunicii era cea mai frumoasă poveste pe care dorindu-mi chiar eu, când am crescut, să o pot povesti, am uitat-o.
Ei, bunică, mergem? Își îndesa sâmburii umezi în buzunarele scurteicii și bunica mergea, mergea, dar mai întâi să stingă lumânarea și mai întâi să facă o cruce mare și să-i spună și doamnei Ana somn ușor, așa cum îi spunea și Layla mamei ei, când era mică. Pe drumul cețos și umed, fetei îi plăcea să se uite cum noroiul i se lipea de ghete, se amesteca în pietricele, praf, iarbă, asfalt și gunoaie. Botinele bunicii însă rămâneau de o frumusețe bătrânească. Bunica avea pasul ei, avea umbra ei atentă și veșnică, aproape religioasă, pe care o purta cu ea chiar și noaptea, până la fântână. Umbra ei care îi îmbrățișa pașii și care nu putea fi decât a ei și despre care i-ar fi spus bunica Laylei, dacă ar fi întrebat, povești multe și adevărate, mirosind a mere și a oțet, povești despre umbra ei plăpândă, vie și despre ghetele ei umede, curate și triste.
O singură dată a dus-o bunica pe nepoată la cimitir, dar ele veneau frumoase, cuminți, mână-n mână în fiecare duminică la biserică. Layla era în stare să stea nemișcată o slujbă întreagă, să privească cu ochii sobri ai maturului și să-și dorească aprig să fie parte a ceea ce era acolo, între icoane. Uneori Maica Domnului avea ochii albaștri sau așa i se părea ei. Parcă tot mai frumoși și mai reali, ai Anei. Acolo, în spatele altarului, departe, între iarba înaltă și cărările înguste, privirea ei se adâncea în lemnul putred, absent, al crucii. Layla știa câte ceva despre ce se întâmpla cu bunicii și bunicile, știa ea că la un moment dat le este atât de rău, încât nici nu mai pot ridica ibricul de pe foc, nici nu mai pot spune povești și doar atunci li se îngăduie, sau li se iartă, să-și murdărească botinele, saboții, cămășile de noapte pentru că, și asta o știe și Layla, acolo iarba e înaltă și cărările înguste și oamenii puțini. Laylei i se părea un loc frumos, plăcut, cald, acolo în spatele bisericii și ea ar fi venit acolo ca să picteze sau ca să se joace, să-și bea ceaiul ca păpușile blonde din casa ei pentru păpuși sau ca să smulgă buruieni, cum făcuse bunica în dimineața aceea târzie de toamnă. Chiar dacă acum buruienile deveniseră atât de multe, nepoatei i se păreau frumoase, vii, ca niște flori.
Pe același fotoliu comunist, doar că mai vechi, o tânără bea ceaiul, față în față cu bunica ei. Mai dreaptă, nu la fel de frumoasă, mai tristă sau cu o altă fericire pe umeri. Scrutează biblioteca din camera cu aragaz în care, hm, nu a mai fost de mult. E o atmosferă de vizită aceasta. Nu s-ar putea spune cine fusese fata aceasta înainte să fie cine este și nu se putea spune nici de ce îi pierise răbdarea de a sta în biserică ore în șir, de ce îi înflorise reținerea glacială de a dormi pe brațul bunicii. Nici ochiul bunicii nu descifrează în ochii ei, în poziția mâinii pe cană, în gesturi și în convorbirea sofisticată pe care o întreține cu pricepere, cine este fata aceasta nerăbdătoare să plece altundeva. De unde a venit ea înfrigurată, cu obraji roșii și cuvinte multe și unde se va duce când va pleca. Și când se va întoarce data viitoare. De ce zâmbește ea intimidată când îi cade privirea pe o fotografie de când era micuță, de când era ceea ce acum nu recunoaște că mai este.
Aceasta este nepoata bunicii. Bunica îi împrumută cărți ei sau fetiței pe care o învățase cândva să-și facă ceaiul și care acum se fâstâcește când e întrebată: mentă sau mușețel?
*Ioana Tătărușanu, elevă în clasa a IX-a, filologie, la Colegiul Național Iași, este redactor-șef adjunct Alecart.
** Lucrare de Ioniță BENEA
