Marx a spus, corectându-l pe Hegel, că istoria se repetă: o dată ca tragedie și apoi ca farsă, iar eu îmi permit să-l corectez pe Marx (am o anumită legitimitate, eu am trăit într-un regim marxist, el, niciodată) și susțin că istoria se repetă nu o dată, nici de două ori, ci de multe ori și mereu ca tragi-comedie, farsa alternând, inevitabil, cu tragedia.
Orice tragedie a unei comunități, a unei populații este parțial salvată prin transpunerea ei în cuvânt – singurul care poate depune mărturie despre existențele celor prinși în încleștarea de voințe a puternicilor zilei, a celor care fac, nu suportă istoria. Indiferent de distanța în timp, povestea/literatura ia în seama ei recuperarea și numirea ororii în alt mod decât o face istoria. Alegând, cu atât mai acut și mai necesar după monstruoasele conflagrații ale secolului al XX-lea, să investigheze mecanismele ce determină omul să se lase sedus de rău și să-l provoace semenilor, ea simte necesitatea de a arăta ceea ce se află dincolo de statisticile care înregistrează numărul victimelor. Literatura dezgroapă chipuri și vieți, le face vizibile și prezente, imaginând cum arăta existența celor care au sfârșit în gropile comune, a celor pe care istoria mare i-a uitat și de care doar familiile își amintesc, a celor mulți, anonimi, dar și a celor care au generat vecinătăți încărcate de rușine, au trasat noi granițe, au provocat vinovății și resentimente. Fără a avea pretenția adevărului absolut, dar căutându-l, tatonându-l.
Mitul e prin definiție tragic (sau așa a spus Aristotel) și orice tragedie care se respectă are nevoie de un trădător, un erou și o fecioară inocentă.
Șapte sute de ani mai târziu, poporul sârb continuă să sărbătorească Vidovdanul la fiecare 28 iunie, ziua Sfântului Vito, în amintirea acelei bătălii care, pentru ei, a marcat finalul unei epoci de aur de independență și prosperitate și începutul unei lungi și lamentabile robii față de dușmanul musulman, care a durat cinci secole.
Romanul Clarei Usón e documentarea uneia dintre cele mai zguduitoare tragedii desfășurate foarte aproape (în timp și spațiu) de noi, dar și recuperarea unor dureroase și complicate realități istorice în atât de stratificatul, din punct de vedere etnic, spațiu al Balcanilor, propunând în același timp o posibilă înțelegere a lor. Spunând povestea (una dintre multele posibile) unui destin frânt. A unei tinere care a ales moartea. Care a fost împinsă către moarte. Care nu a vrut și nu a mai putut să fie Ana Mladić, fiica generalului Ratko Mladić, condamnat pentru genocid și crime împotriva umanității în războiul din Bosnia. Fiica Estului e, așadar, un roman despre realitățile care s-au petrecut la sfârșitul secolului al XX-lea în Europa doar aparent mântuită de nebunia unui secol în care omul s-a transformat în cel mai înverșunat dușman al altor oameni. Într-o Europă în care naționalismul și extremele, în care fanatismul și vendetele nu fac decât să ațipească pentru un timp. Până când izbucnesc mai hidos, mai viclean, drapate în mituri fondatoare, în sărbători populare, clamând bune intenții și acutizând spaime ancestrale, reușind să distrugă orice încredere în capacitatea noastră de a pune stavilă barbariei, de a fi doar oameni (și nu, ca în cazul statelor fostei Iugoslavii, sârbi, croați, bosniaci, muntenegreni, ortodocși, catolici, evrei, musulmani). Fiica Estului e romanul Anei, romanul vieții scurte a unei fiice care își venerează tatăl (fiica unui psihopat) și a trezirii ei dureroase la realitate – o cădere în gol după ce, strat după strat, conștiința descoperă și nu mai poate ignora adevărul, fantasmele naționalismului se risipesc odată cu imaginea tatălui autoritar, dar onest, gata să se sacrifice pentru o cauză, pentru ca alți oameni, sârbii lui să nu fie victima celorlalți, a trădătorilor. În numele unui vis măreț, transformat rapid în coșmar: Serbia Mare (Sârbismul, acea esență pe care o simțeau toți descendenții regelui Lazar, numită inat: loialitatea, dârzenia, tenacitatea au permis supraviețuirea unui popor prigonit și subjugat de-a lungul istoriei de turci, austro-ungari, germani și acum… de toate țările occidentale!). Un vis provocat de toxinele naționalismului extremist – un halucinogen mai puternic decât orice narcotic. În opinia lor, noi, sârbii, suntem cei mai buni, suntem toți eroi, nobili, înțelepți, solidari, curajoși! Iar croații sunt ticăloși, lași, profitori, trădători, toți! Și musulmanii, o pacoste. Știi cum numeau naziștii această nerozie patriotică? Volksgemeinschaft, și în numele ei s-au simțit legitimați să ucidă evrei, țigani, sârbi și este incredibil că noi, care acum patruzeci de ani am fost victima lor, acum îi imităm. Când începe descompunerea fantasmelor atent inoculate și conștiința Anei descoperă fisurile, ele scot la iveală, în ciuda uriașului mecanism de manipulare al guvernului de la Belgrad, dar mai ales în ciuda adorației față de tatăl erou, cadavrele – copii, femei, tineri, bătrâni, civili și soldați, carnea transformată într-o fracțiune de secundă în masă inertă, chipurile celor până atunci fără chip, localitățile rase de pe fața pământului, viețile sacrificate, rănile ce nu vor putea fi nicicând vindecate. Și vinovăția tot mai grea, senzația mocirloasă a imposibilității de a suprapune ceea ce a crezut că sunt și ceea ce se dovedesc a fi faptele și deciziile generalului Mladić, chipul tatălui adorat, eroul absolut al copilăriei și al tinereții ei peste cel a bărbatului lipsit de scrupule, sadic, despotic, ahtiat după putere și control, în care l-a transformat destrămarea fostei Iugoslavii, cauza sârbă, războiul cu croații, apoi cel împotriva musulmanilor din Bosnia. Un bărbat posedat de fanatismele isterice născute cu peste jumătate de mileniu în urmă în Kosovo, pe Câmpia Mierlei și întreținute de nemuritoarea legendă a sfântului rege Lazar; un bărbat mutilat de resuscitarea vechilor orori ale ustașilor din timpul Celui de-al Doilea Război Mondial obligate să dispară un timp din memoria tuturor în numele fraternității impuse de politica lui Tito și de acel homo iugoslavus din care nu a mai rămas apoi nimic. Dar mai ales, un bărbat căruia i s-a dat puterea. Un general cu drept de viață și de moarte în noua republică Srpska și în noua viață a sârbilor sub conducerea lui Slobodan Milošević. În acel moment istoric nevralgic, în care amestecul de impostură și dorință de putere a creat și a propulsat pe scena istoriei din Balcani figuri sinistre – de la Radovan Karadžić, Biljana Plavšić, Nikola Koljević, la Franjo Trudjman, oameni care au readus la viață vechile resentimente dintre sârbi și croați, dintre sârbi și musulmani în numele dorinței de libertate și al unei superiorități de natură etnică ce încă o dată s-a dovedit criminală: istoria reînvia, scrisă din nou (noi suntem buni și toți ceilalți sunt răii) și în celelalte republici.
Așa se începe, intonând cântece folclorice, și se termină ținând în mână un kalașnikov.
Pentru Ana Mladić e o cădere din care nu există nicio șansă să rămână ea însăși: Pierduse, nu va putea niciodată să se confrunte cu un om care o iubea atât de mult. Și atunci, tot ceea ce poate face este să scoată Zastava, pistolul care însemna atât de mult pentru tatăl ei, dar și pentru ea însăși, pistolul cu care Ratko Mladić ar fi trebuit să tragă doar pentru a celebra nașterea nepoților lui sârbi și rolul său de salvator al poporului sârb. Să ia pistolul și să tragă. În ea însăși, în fiul, adevăratul fiu (ea, nu fratele ei Darko) al tatălui ei. Pentru că pe tatăl său nu îl va putea niciodată înfrunta. Pentru că iubirea pentru el și iubirea lui pentru ea sunt mai puternice decât orice a cunoscut sau își poate imagina ea. Pentru că Ratko Mladić poate fi un criminal și un psihopat, dar e în primul rând tatăl mult adorat. Și era adevărat, avea încredere oarbă în tatăl ei, dacă era cu el, nu se temea de nimic și de nimeni. Nu l-a întrebat ce se afla dincolo, pe cine ținteau proiectilele mortierului, nu s-a gândit să-l întrebe, dar, în imaginația ei, trăgeau asupra unui detașament de mujahedini veniți în Bosnia din Arabia Saudită, acei bărboși fanatici cu turban care asasinau copii, mame și bătrâni și decapitau civili fără niciun fel de reținere, și acum, familia Mladić, într-o armonioasă camaraderie, între glume și râsete, își răzbuna poporul. Gestul Anei din Fiica Estului e doar o posibilitate. Această renunțare-neputință, această disperată încercare a unei fiice de a-și avertiza tatăl că s-a transformat într-un monstru, că ceea ce i-a legat nu mai există, pentru că între el și ea sunt zeci de mii de morți. Croați, musulmani bosniaci, sârbi. Soldați, civili. Oameni care nu au nicio vină, oameni pe care bărbatul pe care l-a iubit fără rest, eroul ei nu dă doi bani. În încercarea disperată de a-l salva, de a-i salva, de a se salva. Misterul care învăluie moartea Anei Mladić nu a fost încă rezolvat. Dar Clara Usón alege această posibilitate și disecă felul în care iubirea și datoria, atașamentul și conștiința ajung să se confrunte. Urmărind relația teribilă dintre un tată și o fiică, dintre un criminal și cea care a crezut necondiționat în el, devenind victima colaterală a faptelor lui.
Și dacă Ratko Mladić ar fi câștigat războiul din Bosnia, istoria oficială ar fi avut grijă să șteargă sau să nege anumite crime, anumite abuzuri, încercând ca în portretele, statuile și biografiile lui (sau hagiografiile) să fie evidențiat numai profilul lui bun; celălalt, al asasinului, ar fi rămas mereu în penumbră.
Totuși, nu doar procesul acesta al înstrăinării Anei Mladić de lumea tatălui, felul în care Ana e împinsă să dea chip celuilalt, să vadă omul dincolo de ideologia naționalistă, să confrunte realitatea care surogatele ei întreținute prin filmele și documentarele despre copii sârbi decapitați, mujahedini gata să anihileze întreaga populație sârbă (Trebuie să faci să le fie teamă, trebuie să le inoculezi frica, trebuie să-i îndopi cu frică așa cum se îndoapă gâștele ca să le putrezească ficatul pentru a face din ele pateu, trebuie să te asiguri că această frică fermentează și se transformă în ură, o ură absolută, irațională, fără limite…), valorile ortodoxiei, poeme epice și cântece folclorice despre fecioare neprihănite plângându-și eroii, dârzenia sârbă, petrecerile de slava cu șliboviță și cele trei sărutări pe obraz sunt miza romanului Clarei Usón. Ceea ce îi reușește extraordinar este să explice, să documenteze și să traseze contururile unui adevăr uman și istoric dificil de decelat în condițiile realităților generate de destrămarea sângeroasă a fostei Iugoslavii, de sărăcie și de goana după capital, imagine și putere. În căutarea obiectivității (aproape imposibile în cazul conglomeratelor etnice, a unor granițe fluctuante, a unei istorii tulburi, a unor succesive vinovății și masacre), Usón apelează la reconstituirea fundalului pe care se desfășoară trezirea și renunțarea Anei printr-o suită de consemnări, la granița dintre jurnal și documentul istoric pe care le face Danilo, admirator și prieten al acesteia, de care îl apropie mai întâi copilăria petrecută de amândoi în Sarajevo, condiția de străini în Belgrad, conștiința că nu sunt și nu vor fi nicicând întru totul asimilați belgrădenilor, că privirea celorlalți nu îi acceptă pe deplin așa cum sunt. Pe Ana fiindcă e fiica generalului Mladić și frica e mai puternică decât dorința colegilor și a prietenilor de a o face să înțeleagă ceea ce ei deja știu, pe Danilo deoarece el însuși nu își asumă o identitate, nu vrea să fie de nicio parte, cu sângele lui în care evreitatea se împacă fără nicio tulburare interogativă cu moștenirea sârbească, croată și musulmană, fără ca el însuși să vrea să fie altceva decât este: cineva care pentru un timp e aici, cineva care nu crede în drapele, în naționalisme, în religii. Un străin. Ceea ce nu-l scutește însă de a face rău. Chiar dacă în numele unui presupus bine. Ceea ce nu-l împiedică să fie nu doar martor, ci, pentru un timp, implicat direct în mașinăria care întreține conflictul din Sarajevo.
Un adevărat măcel, un genocid. Și asta se petrece în centrul Europei, la sfârșitul secolului XX și comunitatea occidentală nu face nimic ca să împiedice așa ceva. Este o rușine!
Printr-o suită de „galerii de eroi”, tânărul Danilo (care în final își asumă condiția de personaj al acestei sângeroase și terifiante saga a unei lumi de care a reușit să se îndepărteze, fără însă a se detașa complet de imaginea despre ea pe care o au europenii din Vest, dar și de moștenirea pe care o poartă în modul de a fi și de a înțelege viața) reconstruiește cu minuțiozitate și cu o anumită detașare, uneori dusă până la cinism, realitățile sociale, politice, umane care au făcut posibile atâta teroare și atâta suferință. Cu mijloacele unui reporter de investigație, dar și cu o profundă cunoaștere și înțelegere a ceea ce ceilalți nu pot înțelege despre oamenii și naționalitățile fostei Iugoslavii, iar cei care s-au trezit brusc într-o țară ale cărei granițe s-au surpat sub forța unor resentimente ținute prea mult în frâu, dar mai ales sub flama pârjolitoare a unor ideologii ultranaționaliste le-au căzut victimă, Danilo e cronicarul istoriei care se scrie, dar și al unui trecut mai apropiat sau mai îndepărtat, al vecinătăților, apropierilor și destrămărilor, al crimelor. Cronicarul unui timp ieșit din matcă, al unei bestialități ce se ascunde sub cuvinte încărcate de aura nobleței, dar lipsite de umanitate: popor, etnie, religie, drapel, patriotism. Asemenea unei camere de filmat, Danilo decupează și recompune imagini, realități, face vizibilă oroarea, o numește, o cuantifică în date și cifre precise. Oroarea care nu face diferențe între croați și sârbi, între fostele victime și actualii călăi, oroarea care se propagă odată cu fanatismul naționalist, cu -ismele pe care un secol de masacre nu le-a făcut mai puțin posibile.
Când circumstanțele ne pun la încercare, ceea ce învățăm, arareori cu mândrie, adeseori speriați, este ceea ce suntem capabili să facem.
Fiica Estului e în egală măsură un document și un strigăt al umanității repudiate. Un roman despre om și despre surogatele lui, despre omul din care umanitatea a fost definitiv evacuată. Despre demonii ideologiilor, despre rău, despre istorie și despre viețile care o suportă, participă la ea, îi cad victimă și pe care niciun manual de istorie nu le va consemna și niciun om politic nu le va avea pe conștiință. Un roman despre cei care au știut și au tăcut, care nu au împiedicat manifestarea răului, dar și despre cei care l-au suportat. O carte excepțională, cutremurătoare, dar care, ca orice carte, nu poate împiedica manifestarea nebuniei. A se vedea ceea ce se întâmplă de doi ani tot în Est și tot foarte aproape de noi. În aceeași Europă, de data aceasta a secolului XXI.
(*Nicoleta Munteanu, co-fondatoare, alături de Emil Munteanu, a Proiectului Alecart, profesoară MERITO la Colegiul Național Iași, consideră că a fi profesor de română înseamnă a-i transforma pe elevi nu doar în niște absolvenți cu note mari la bac, ci în cititori și spectatori pasionați, a-i aduce aproape și de literatura/ teatrul de azi scriind despre cărțile nou apărute sau despre spectacolele puse în scenă la teatrele ieșene și nu numai.)
