Identitatea națională este ceva la fel de insolubil ca iubirea unei mame pentru copiii ei. Dacă ar deposeda-o de identitatea ei sârbă, nu ar mai fi aceeași persoană, ar fi mai puțin Ana, dar pentru a simți dragostea de patrie trebuie să fii capabil de iubire și fără îndoială aceasta era problema lui Petar, avea inima de piatră.
Unde se termină patriotismul și unde încep naționalismul și extremismul? Cum distingi adevărul de manipulare? Există diferențe între victimele unui război? Când se poate vorbi de eroism și când de lașitate? Poți purta rănile de pe front ca pe niște medalii? Pe cine alegi să crezi atunci când de o parte se află propriul tată, cel care ți-a insuflat iubirea față de țară încă de când erai doar o copilă și care apoi te-a tratat ca pe egalul lui, ca pe o persoană înțeleaptă și responsabilă, care nu și-a pierdut niciun moment încrederea în tine, iar pe de alta e restul lumii ce încearcă să-ți arate o altă față a părintelui tău decât cea pe care o cunoști?
Romanul scris de Clara Usón, Fiica Estului, stârnește inevitabil aceste întrebări în mintea cititorilor, inspirat fiind din realitatea cruntă, sângeroasă a destrămării fostei Iugoslavii, respectiv, a războiului sârbo-croat și a celui sârbo-bosniac, desfășurat la începutul anilor nouăzeci. Usón îmbină documentarea riguroasă cu ficțiunea, conturând destinul Anei Mladic, aflată între condiția de tânăra inteligentă, studentă la facultatea de medicină, ce visează să-și trateze și să-și ajute compatrioții și aceea de fiică a generalului Ratko Mladic, cunoscut de toată lumea ca un temut criminal de război.
Ana îi asculta uimită. Înțelegea cu dezgust că, în timp ce zeci de mii de tineri sârbo-bosniaci își dădeau viața pe front, prost hrăniți, prost echipați, înarmați doar cu o pușcă și un ideal, compatrioții lor belgrădeni, acești domnișori ingrați care se ascunseseră de echipele de recrutare și nu ajunseseră să simtă pe propria piele lipsurile și ororile războiului, erau dispuși să-și abandoneze frații de pe celălalt mal al Drinei, să-i lase la voia teroriștilor musulmani și a fasciștilor croați, doar ca să scape ei de micile neajunsuri ale embargoului.
Aflată într-o excursie la Moscova, un cadou de absolvire înainte de susținerea examenelor finale, Ana se individualizează prin convingerile sale politice diferite de ale celorlalți cinci prieteni care o însoțesc și pe care le exprimă ferm, pe un ton aproape iritat, însoțindu-le de câteva lovituri furioase în masa McDonald’s-ului. Ea nu poate accepta teoria lui Petar, un tânăr răsfățat și arogant în viziunea ei, conform căreia atât războiul din Bosnia, cât și cel din Croația, a fost început de armata iugoslavă la ordinul lui Slobodan Milosevic, susținând că vina aparține în totalitate musulmanilor, adevăr de care nu se îndoiește fiindcă știe de la tatăl său situația din țară.
În urmă cu câteva luni, când se întorcea noaptea acasă, după o după-amiază petrecută la biblioteca facultății, un 4×4 nou, cu ferestrele întunecate, cum foloseau mafioții, staționat pe trotuarul drept al bulevardului Oslobodenja, a sărit în aer, la mai puțin de cincizeci de metri de unde se afla ea. Impactul a clătinat-o și a simțit cum inima îi bătea cu putere, cu sângele în alertă, zbuciumându-i-se în vene, dar nu s-a lăsat cuprinsă de panică. Și-a amintit de sfatul tatălui său: „Ține cont că întotdeauna există cineva căruia îi este și mai frică decât ți-e ție și dă-i un exemplu”. Nu a rămas să vadă dacă erau morți, să afle câți, nu o interesa, și-a văzut de drum.
În drum spre hotel, Ana rememorează o întâmplare ce spune multe despre ea, căci patriotismul și altruismul, dorința de a-și ajuta semenii aflați în nevoie par a se risipi în fața pericolului iminent. Moartea unor așa-ziși gangsteri anonimi nu o tulbură în niciun fel, pătrunzându-i în suflet doar neliniștea legată de propria siguranță. În aceeași seară, mergând într-un bar alături de colegii ei, însă fără Petar, îl întâlnește pe Sașa, de care se simte atrasă și pe care îl minte în legătură cu naționalitatea ei. Bărbatul cu păr cărunt și chip tânăr poate fi considerat o întruchipare a celor doi iubiți anteriori ai Anei: Nikola, profesorul universitar serios și puternic, un chirurg remarcabil, cel care nu a iubit-o niciodată de fapt și a fugit în Germania îndată ce lucrurile s-au înrăutățit în țara natală, și Dragan cel imatur și inocent, mai mic decât ea, dar care nu putuse să accepte despărțirea și murise pe front, poate încă regretând-o. O înfuria gândul că fusese îndrăgostită de un impostor. Cât de mult o iubise Dragan? Se gândea la ea noaptea, ghemuit în tranșee, tremurând de frig, foame, oboseală și teamă? Odată cu aflarea veștii neașteptate despre moartea lui Dragan, tânărul de care nu reușise să se îndrăgostească, dar cu care acceptase să aibă o relație, devine un erou, un adevărat sârb ce și-a dat viața pentru națiunea sârbă, deși dorințele și speranțele sale nu se intersectau cu acest scenariu. Și eu nu pot să mor, Ana, trebuie să fiu tatăl copiilor tăi, este destinul meu. Nu ți-a spus ghicitoarea aia din Macedonia că te vei căsători cu un bărbat blond, frumos, curajos și deștept? Ăsta sunt eu, Dragan Stojkovic. Ceea ce nu știe Ana până la reîntâlnirea cu Danilo e că moartea lui Dragan nu a fost nici onorabilă, nici întâmplătoare: s-a rezumat la două gloanțe – unul în spate, specific dezertorilor, și unul în ceafă, ambele ieșind din revolverele camarazilor lui sârbi la comanda generalului Ratko Mladic, tatăl ei. E doar primul dintre adevărurile pe care Ana nu le poate accepta fiindcă pentru ea mult timp adevărul se suprapune peste imaginea și cuvintele tatălui ei. Deocamdată, vorbele vechiului prieten sunt respinse, de vreme ce Ratko Mladic susține că tânărul a fost ucis de musulmani și că, pentru a-i răscumpăra cadavrul, a oferit la schimb alte cinci cadavre, două camioane cu muniție și un tanc. Ana se complace în acest scenariu stupid, în care comandantul unei armate de optzeci de mii de oameni află despre decesul unui simplu caporal și e gata să dea pentru trupul lui neînsuflețit atât tocmai pentru că, dacă realitatea ar fi altfel, ea ar deveni imposibil de suportat. Astfel, se dovedește că Dragan nu a plecat în război, asemenea contelui Vronski, pentru a-și vindeca inima rănită, personaj din Anna Karenina, roman pe care oricum Ana îl detesta.
Te numești ca personajul principal din romanul meu preferat, Anna Karenina, o brunetă foarte frumoasă ca tine.
Nu o încântă această comparație care ar fi trebuit să-i facă plăcere.
Ne-au obligat să citim cartea la școală și nu mi-a plăcut. Este un roman prea lung, cu prea multe descrieri și puțină acțiune, dar ceea ce mi-a displăcut cel mai mult este protagonista: o femeie frivolă și imorală.
Sașa nu reprezintă pentru Ana doar o privire către propriul trecut amoros, ci și bărbatul care îi pune în față o oglindă diferită prin care să privească realitățile războiului. Mergând în locuința acestuia din Moscova, îi întâlnește pe Ron, un fotograf canadian, și pe Alma, o jurnalistă musulmană. Cei doi îi provoacă sentimente și gânduri contradictorii Anei, căci pentru ea e mai important dacă piciorul reporterului de război a fost rănit de o grenadă sârbească sau de una musulmană, iar conflictul armat în care, după spusele acestuia, militarii sârbi trag cu tunurile și cu tancurile în civili fără apărare, este un război de apărare.
Canadianul deschise dosarul și începu să-i arate fotografii din Sarajevo. Prima o surprinse: era un câine. Un ciobănesc german care avea ceva în gură, o jucărie sau un șobolan, o broască mare, fără viață care, uitându-se mai bine, își dădu seama că era o mână. Se cutremură, deși se gândi că era imposibil să știi dacă mâna era musulmană sau sârbă; nimeni, nici măcar proprietarul extremității nu ar fi putut să recunoască; totuși fotograful era sigur că era o mână bosniacă, pentru că așa voia, așa prefera să creadă.
Nici măcar vederea unor fotografii tulburătoare de pe front nu îi schimbă certitudinile – pentru Ana, măcelul făcut de sârbi nu putea fi condamnat, căci era întotdeauna o acțiune defensivă, inamicul fiind vinovat. Moartea unui musulman nu însemna nimic, identitatea națională îi separa în mod permanent și incontestabil de ceilalți. Mai mult, relatarea Almei conform căreia un obuz sârbesc i-a dezintegrat complet părinții, ea fiind nevoită să vadă cum se rostogolește pe stradă capul tatălui ce avea încă ochii deschiși și o privea, nu o impresionează în niciun fel. Povara sentimentului de vinovăție pe care nu vrea să-l accepte o înrăiește și o înfurie pe Ana. Tânăra încearcă să-l transfere celorlalți pentru a se elibera de el. Culpabilitatea modifică realitatea protagonistei într-un mod favorabil pentru ea, pentru tatăl ei și pentru întreaga națiune sârbă: nu ea trăsese acel obuz și nici armata sârbă, de asta era convinsă, soldații sârbi nu atacau obiective civile, niciodată nu ar deschide focul asupra oamenilor care stăteau la coadă la pâine sau pentru apă, așa ceva nu făceau decât mujahedinii, dar cum să-i spui acestei musulmane că erau ai lor.
Într-adevăr, nu ea trăsese acel obuz, însă cu siguranță trăsese altele, chiar în ziua aniversării sale, când mersese cu mama pe culmea Treskavica și îl ajutaseră pe generalul Mladic să introducă proiectile în țeava mortierului și să lovească fără milă inamicul aflat pe partea cealaltă a dealului. Activitatea în familie le produsese celor două femei fericire și extaz, emoții pe care și le manifestaseră prin bătăi din palme și strigăte vesele: i-am lovit, i-am făcut praf!. Totul sub atenta supraveghere a tatălui, ce le privise cu mândrie și le oferise chiar și o pauză pentru picnic, căci eliberarea Serbiei de jivinele dăunătoare, de beretele verzi necesita multă forță, iar ele meritau o recompensă pentru dăruirea și implicarea de care dăduseră dovadă în apărarea patriei împotriva dușmanilor musulmani.
Dacă tatăl meu ar fi un blestemat de criminal în serie, l-aș ucide cu mâna mea. A fost în Bosnia să-și viziteze tatăl, a fost pe front îndemnând soldații sârbi să omoare mulți musulmani. Ea și tatăl ei l-au ucis pe Dragan Stojkovic.
Și totuși, inocența Anei nu poate dura la nesfârșit. Treptat în mintea Anei încep să apară tot mai multe întrebări. Povara sentimentului de vinovăție începe să fie din ce în ce mai greu de suportat. Care e adevărul de fapt? De ce nu pot accepta ceilalți ca ea e mândră de cine este? Că tatăl ei e un erou, un nou rege Lazar, un Sfânt venerat de Biserica Sârbă? Că exista ceva special, care îi caracterizează pe sârbi, că ființele omenești nu sunt egale în celelalte țări? Că musulmanii se asediază pe ei înșiși într-o încercare vicleană de a-i elimina pe sârbi definitiv din Bosnia? Vacanța în Moscova, o marchează și o schimbă definitiv pe Ana, aruncând-o pe marginile unei prăpăstii. Cine este ea, Ana? Dar bărbatul în care a crezul necondiționat, pe care l-a venerat, tatăl iubit, salvatorul sau un criminal cu sânge rece? Toate iluziile sunt spulberate, globul de sticlă în care tatăl ei o așezase cu o grijă ca pe o păpușă și în care o „protejase” de infernul pe care îl dezlănțuise și de masacrele în masă este spart.
Pentru fiecare viață pe care o va salva doctorița Ana Mladic, tatăl ei va fi lăsat în urmă mii de cadavre.
Ana nu pare să mai aibă nicio scăpare din hăul în care cade. Nici măcar gândul că ar putea merge să vindece răniții și muribunzii de pe front, să-și ajute semenii indiferent de naționalitatea lor nu o mai poate salva. Tatăl ei, eroul ei s-a dovedit un monstru cu chip de om pentru ceilalți – deși e același bărbat, singurul, în brațele căruia Ana a găsit mereu alinare. Numele pe care îl poartă, numele moștenit de la el este blestemat și oriunde ar pleca nu ar putea uita de Dragan și de toți ceilalți morți – sârbi, bosniaci sau musulmani iale căror chipuri încep să prindă contur în mintea sa, să devină din dușmani victime: munca tatălui ei consta în a ucide oameni și era un muncitor neobosit. Toate aceste frământări duc într-un singur punct: în moarte. Asta era misiunea ei: să ucidă, să moară pentru a salva vieți. Acest sacrificiu dur și necesar o va salva în vreun fel de apăsarea grea de a fi fiica generalului fanatic, cea care a provocat indirect moartea lui Dragan.
Conștientizând că viața ei a fost doar o minciună, o minciună construită de propriul tată, suferința războiului și a pierderii, dar și vinovăția o transformă pe Ana din începutul romanului, cea care susținea că sinuciderea este pentru lași, pentru cei ce se dau învinși la primul obstacol al vieții, în tânăra ce seamănă tot mai mult cu personajul pe care-l detesta cu vehemență, într-un fel de Anna Karenina ce găsește adăpost în moarte. Luă două gloanțe, le puse într-un buzunar și ascunse pistolul sub jerseu, cu țeava băgată în centura pantalonilor. Simți o apăsare rece pe burtă, peste cămașă, care o reconfortă; îi trecu prin cap, în mod absurd, că o senzație asemănătoare trebuie să aibă femeile însărcinate când simt un corp străin mișcându-se înăuntru; o promisiune de viitor, un mâine mai bun. Pentru Ana Mladic, studenta eminentă la medicină, un mâine mai bun se rezumă la două gloanțe, exact atâtea câte l-au ucis și pe Dragan. Familia mult dorită, un soț și doi copii, rămâne un vis, o iluzie deșartă.
După sinuciderea Anei, Ratko Mladic este capturat fără să opună rezistență, deși afirmase că nu va fi putea fi prins niciodată viu. Omul care sacrificase atâtea vieți ale altora pentru sfânta cauză a marii națiuni sârbe nu era dispus să o sacrifice pe a lui, chiar dacă, fără voie, o sacrificase și pe cea a propriei fiice – pe care o iubise atât de mult încât o numea „fiule” și în care avusese încredere să-i curețe arma încă din copilărie.
Romanul Clarei Usón surprinde detaliat și cu acuitate realitatea dureroasă a anilor nouăzeci și a victimelor războaielor interetnice. Victime precum Alma, victime care au fost nevoite să și vadă părinții sfâșiați de obuze și să poarte pentru totdeauna cicatrici, atât pe piele, cât și în suflet. Victime precum Dragan, tineri care au fost obligați să participe la război, jertfindu-și visurile și viața pentru o cauză ce nu era a lor. Victime precum Ana Mladic, o fiică a Estului aflată întotdeauna la mijloc, ce a crescut și a trăit printre adevărați călăi, de care nu au putut să se elibereze decât prin moarte. În absența ei, cadavrele vor continua să se înmulțească. Dar și musulmanii, Armija și Beretele Verzi, asasinau, violau și torturau civili: văzuse și trecuse prin sate sârbe incendiate, vorbise cu victimele, plânsese pentru morți. Și nici croații nu erau mai buni decât ei; ucideau cu o mai mare discreție și cu mai puțin zgomot, dar o făceau și ei. Avea impresia că era înconjurată de ticăloșie din toate părțile; nu mai știa ce era bine sau ce rău, pe cine să creadă.
- AICI poți citi o altă recenzie a volumului FIICA ESTULUI, de Clara Usón, autoare prezentă la FILIT 2024, la Întâlnirile ALECART.
*Ana-Maria AILIESEI este elevă în clasa a X-a, filo, la Colegiul Național Iași.
Foto: Petronela Dumitriu