Cu și despre evrei dincolo de evreitate: Fiica măcelarului, de Yaniv Iczkovits

Și dacă nu mai vrei să întinzi brațul, pentru a atinge mâna altcuiva, devenind apatic, și dacă nu înțelegi că trupul tău tremurând și inima frântă preferă moartea în locul singurătății, atunci probabil că ești deja mort.

Vara lui 1894. Pe drumul de la Motal către Minsk, călătoria unei femei însoțite de trei bărbați, dintre care niciunul nu îi este soț sau tată, se transformă într-o aventură în care fiecare e pus față în față cu ceea ce este, cu ceea ce a trăit și duce cu sine, cu normele comunității din care provine și cu ceea ce cred ceilalți despre ea, cu regulile unui imperiu pe cale să fie zguduit din temelii, șubrezit, dar care funcționează încă în virtutea inerției și e ținut în picioare prin acțiunile poliției secrete. Femeia este mamă a cinci copii și soție. A închis ușa casei într-o noapte și a pornit în căutarea unui bărbat. Soțul surorii ei, Mende. Fanny este o żyd, o evreică, și face ceea ce niciuna dintre femeile pe care le cunoaște nu a îndrăznit măcar să gândească: își părăsește căminul, lăsând doar câteva cuvinte scrise care nu îi explică în niciun fel gestul. Într-un timp în care doar bărbații își părăseau familiile, îndreptându-se spre Palestina, spre die goldene medina, America, sau spre oriunde, visând la libertate, obosiți de povara unor căsnicii impuse, de mirosul înecăcios al propriilor case, de regulile de la ieșiva, de gurile pe care trebuie să le hrănească. Lăsând în urmă femei nefericite, femei nenorocite.

Îi e dor, și tânjește, și e epuizată, dar e totuși ceva ce nu simte: regret.

Fanny Keismann pleacă însoțită de imaginea ochilor goi ai surorii ei care îi amintesc de ochii triști ai mamei, de cuvintele ce au însoțit-o toată copilăria, Nu acum, Fannychka, nu acum. Mamme e obosită, de singurul moment de fericire deplină – atunci când a ridicat cearceaful sub care se afla trupul ei țeapăn, a prins-o de mână și i-a mângâiat părul. O noapte întreagă. Fanny nu știe că Mende își spune, de fiecare dată când citește, cu mereu aceeași satisfacție, în ziar despre încă o femeie părăsită, că ea nu e ca ele, nu va fi niciodată ca ele. Nu îi simte disprețul pentru că s-a dus să trăiască într-un sat alături de goi, nu știe nimic despre momentul în care sora ei a cheltuit într-o clipă de rătăcire toți banii adunați cu greu ani întregi, nici despre cum și-a înfipt ea dinții în halca de carne crudă pentru că nu putea să meargă acasă, la socri, cu o bucată de vită de patru ruble din care familia s-ar fi hrănit o lună, nu știe gustul sângelui prelingându-se printre buze și nodul din stomacul dintr-odată prea plin, nu cunoaște nimic din ceea ce s-a întâmplat în ziua aceea, când împreună cu Yankele i-a dăruit o după-amiază liberă lui Mende să facă ce vrea, fiindcă împlinea douăzeci și șase de ani. Dar a văzut trupul adus la viață al surorii ei după ce s-a aruncat în apele Iaseldei și pustiul oglindit apoi în ochii ei. I-a văzut copiii căutând-o așa cum ea însăși își căuta odinioară mama și tăcerea de gheață față de ei. Și știe că dybbuk-ul care a luat-o în posesia lui pe Mende nu e nimic altceva decât tristețe și furia de a fi fost forțată, împotriva voinței ei, să pășească în lumea păcatului. Pentru că sora ei nu trăiește pentru Zvi-Meier, bărbatul plecat, ci pentru a fi soție; nu pentru copiii ei, ci de dragul de a fi mamă.

Contrar a ceea ce tind să creadă oamenii, busola noastră morală nu ne garantează capacitatea de a face ceea ce trebuie în momente critice.

De aceea, Fanny Keismann își lasă casa și propria familie. Ducând cu ea un cuțit de măcelărie lipit de pulpa piciorului drept, cuțit dăruit de tatăl ei în copilărie și de care nu se putuse despărți, nici ea nu știe exact de ce, nici măcar după ce renunțase să mai sacrifice ritualic animale, deși pentru toți cei care o cunoscuseră era în continuare o vilde chaya, o sălbăticiune. Ducând cu ea imaginea lui Tzileyger, câinele cu trei picioare, mereu fricos și umilit până în ziua în care disperarea l-a făcut să-și înfigă adânc colții în fața bărbatului, bunicul ei, care zile la rând doar îi arăta mâncarea fără a-i da voie să se atingă de ea. Pentru a face din el un câine curajos. Pentru a-l transforma în altceva. Ducând cu ea toate aceste lucruri, știind că nimic nu va șterge suferința lăsată în urmă în casa din care a plecat, dar convinsă că nu putea face altceva, că libertatea și nevoia sunt legate, că libertatea e împletită cu trădare și chin. De aceea, această călătorie este o poveste mult mai complicată. Pentru că lui Fanny Keismann i se alătură, fără ca ea să i-o fi cerut, Yoshke Berkovitits, devenit între timp Jijek Breșov, evreul transformat în neevreu, bărbatul care se reîntorsese în sat după ce fusese luat cu forța din casa părinților, așa cum cerea decretul țarului Nicolae I, Țarul de Fier (șters și uitat fie numele lui) […] prin care a impus înrolarea în armata rusă a câte unui tânăr drept și nevinovat la fiecare o sută de evrei, și nimeni nu știe ce a trăit și cum de a ajuns să nu mai scoată niciun cuvânt, stând doar în barca lui și traversând Iaselda dintr-o parte în alta, neacceptând niciodată nimic de la nimeni în afară de puțin rom, dar făcându-i pe toți să se întrebe dacă îi învinovățește sau suferă, dacă e plin de speranță sau de dezamăgire, amintindu-le de trădarea lor din trecut, de neputința de a salva un băiat evreu, fiindcă puteau și au ales să-și salveze doar propriii fii evrei. Această călătorie este o poveste mult mai complicată și pentru că Fanny nu ezită să împlânte cuțitul în trei tâlhari pentru a-și salva viața și a-l apăra pe Jijek. Lovituri precise, incizii curate, niciun os rupt, totul conform ritualului casher. Și nu va ezita să o facă din nou.

Bunătatea nu e neapărat secondată de curaj. Dacă ar fi, le-am putea distinge între ele? Bunătatea se manifestă în tot soiul de forme, iar uneori, când e separată de curaj, oamenii nici măcar nu o recunosc ca atare.

Ceea ce ar fi trebuit să fie o călătorie de neconceput pentru o femeie, cu atât mai mult pentru o soție evreică, se transformă într-un drum al întâmplărilor vieții în care evrei și neevrei, oameni de bine și oameni care vor doar binele lor devin pe rând urmăriți și urmăritori, într-o vastă peregrinare printr-o lume în care nimic nu este ceea ce pare, iar căile sufletului și ale vieții sunt încurcate și niciodată luminoase.

În această arcă a lui Noe șubredă, alunecând nu pe valuri în căutarea pământului izbăvitor, ci printre oameni, printre legile lor strâmbe, interese meschine, interese de stat, zvonuri și prea puțină dragoste, Fanny și Jijek ajung să fie însoțiți de Shleim Cantorul și de Patrick Adamski. Shleim  e, atunci când le iese în cale, un evreu suspendat între lumea asta și lumea cealaltă, readus la viață printr-o minune, o incarnare aproape carnavalescă a evreului rătăcitor care e gata de orice pentru un colț de pâine și o vorbă bună. Adamski, fost soldat în armata rusă, acum proprietarul unei cârciumi mizere, nu urăște nimic mai mult pe lume decât evreii. Pentru că bărbatul acesta puternic și autoritar a rămas în continuare băiețelul orfan, Pesach Abramson. Un băiat care a frecat alături de prietenul lui latrinele ani la rând, pentru că oricărui soldat i se cere supunere deplină, iar ei refuzau să renunțe la identitatea și la obiceiurile lor evreiești. Până într-o zi când a aflat că ai lui l-au trădat din nou. Pesach devine peste noapte un adevărat soldat rus, botezat, care nici măcar nu clipește când își trimite oamenii să incendieze o sinagogă. Și care a știut că a venit vremea să se despartă de tot ce a fost, inclusiv de singurul lui prieten, Yoshke Berkovitits.

Ceea ce a trăit fiecare și întâmplarea îi aduc la un loc, urmăriți de hotărârea lui Piotr Novak, conducătorul Ohranei, poliția secretă, de a afla ce se ascunde în spatele acțiunilor lor și a celor trei crime, în spatele deciziei acestei femei cu ochi cenușii de lupoaică, a deciziei colonelului Pazhari de a-i ascunde printre soldații lui și apoi de a le oferi o escortă până la Minsk. Și când adevărul atât de simplu și de omenesc al lui Fanny iese la lumină, revelând resorturile celorlalte adevăruri interioare dureroase ce i-au determinat pe fiecare să acționeze într-un anumit fel, Piotr Novak trebuie să facă o alegere. Pentru că demnitatea funcției și interesele statului nu pot accepta adevărurile inimii. Pentru că e nevoie de victorii, indiferent asupra cui sunt ele îndreptate și cine le cade victimă. Pentru că atunci când războiul îți ia totul și cineva îți întinde o mână, viața devine din nou suportabilă. Și totuși, nimic nu e ceea ce pare. Niciunul dintre acești oameni nu este o entitate de sine stătătoare. Fiecare duce, asemenea lui Fanny, cu el, o realitate mult mai largă, e prins între legile comunității sau între mecanismele lumii în care trăiește. Iar acestea se oglindesc diferit în cei care le cunosc, le acceptă sau le pun la îndoială, dar li se supun și cei care aparțin altor comunități, făcând același lucru.

Nu sunt atât de minunați pe cât le place să creadă, motiv pentru care pun în spinarea voastră greutatea de care se chinuie atât de tare să scape ei înșiși. Paradoxul este că urăsc la voi tocmai lucrurile care-i bântuie.

Un adevărat studiu de imagologie e, din această perspectivă, romanul scriitorului israelian Yaniv Iczkovits: ce cred evreii despre evrei și despre creștini, ce cred evreii despre polonezi sau despre ruși, ce cred toți ceilalți despre evrei. Ce este ura de sine și cum coexistă ea cu iubirea de sine, cum se oglindește o comunitate în interiorul membrilor ei și în afară, cum se nasc prejudecățile, cum victimele ajung să se autovictimizeze sau să transforme ceea ce li se întâmplă în intoleranță față de alții, cum există un cod al onoarei și al prieteniei care se manifestă în cele mai neașteptate feluri între oameni foarte diferiți. Cum ne apropie și ne despart constructele sociale și imaginarul pe care îl proiectăm într-un grup asupra altui grup. Reconstituind cu minuțiozitate realități sociologice și politice, dar mai ales umane, cu detașarea celui care știe că nu există un singur adevăr, că binele și răul, toleranța și intoleranța, datoria și libertatea se modelează permanent și nu există în afara a ceea ce aleg să facă oamenii din ele. Proiectând o viziune despre greșeală și posibilitatea de a o îndrepta. Nu despre negarea greșelii sau despre mântuire, ci despre tikkun – actul de a repara greșeala făcând ceva, având conștiința că iertarea și echilibrul vin din acțiunea concretă îndreptată nu doar către un altul, ci către comunitate. Fiecare personaj greșește și ajunge să săvârșească răul, să provoace suferință. Indiferent cât de nobile sau de meschine sunt resorturile acțiunilor lui, niciunul nu se poate sustrage acestui dat, faptele lui reverberează în sine și în ceilalți. Acțiunea liniară, urmărind doar câteva momente din călătoria personajelor nu este decât nada de care se prind povești de viață ale unei comunități și istorii personale mai vechi ce recompun o imagine complexă, plină de contradicții și de tensiuni, despre realitățile sociale și politice din centrul și estul Europei în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, despre evrei și creștini, despre interese naționale și conflicte interetnice, despre credință, despre putere, opresiune și oaze de bunătate.

N-aș vrea să vă gândiți că povestea pe care v-o spun este una exclusiv a disperării și supunerii. Nicidecum. 

Ceea ce ajunge să-i unească pe unii, indiferent că sunt sau nu evrei, că au rămas sau au plecat din sânul comunității, că și-au căutat o altă identitate sau au revenit la legile ce le guvernează modul de trai, este această încercare de a repara prin fapte suferința produsă – cu voie sau fără voie. Pentru ca sufletul să le fie reparat. Nu toți simt nevoia de a trăi conform tikkun-ului, creștinii nici nu-l cunosc, dar atâta timp cât lumea fiecăruia și lumea cea mare și largă nu sunt unul și același lucru există libertatea de a alege, există un timp al faptei și al reconcilierii dincolo de comandamentele istoriei sau de interesele personale.

E multă tristețe și multă suferință în viața tuturor acestor oameni printre care ne poartă Yaniv Iczkovits. Multă zbatere și multă singurătate. Nedreptate și egoism. Sunt interese, nimicnicie, răutăți, dogme. Tăceri apăsătoare sau acuzatoare, mortificare sufletească, voci declamatoare, ațâțătoare, nevoi și trădări de tot felul. Dar permanent se insinuează și o umbră de speranță. Există gesturi salvatoare, chiar dacă nu întotdeauna născute din bunătate sau din compasiune. Întâlnești martiri și nebuni, oameni care urmăresc interese mărunte, care se mulțumesc cu ceea ce li s-a dat și nu vor să schimbe lumea, eroi neștiuți, smintiți de tot felul, bărbați și femei. Astfel încât lumea din romanul lui Yaniv Iczkovits (transpusă în limba română de Irina Petridean) e în egală măsură determinată istoric, deci circumscrisă unui loc și unui timp, și universală. O lume care vorbește despre ceea ce e profund omenesc în viețile noastre și despre identitatea cu care ne naștem, despre constrângeri, alegeri și faptele ce decurg din ele.

 

(*Nicoleta Munteanu, editor-coordonator Alecart,  profesor Merito la Colegiul Național Iași, consideră că a fi  profesor de română înseamnă a-i transforma pe elevi nu doar în niște absolvenți cu note mari la bac, ci în cititori și spectatori pasionați, a-i aduce aproape și de literatura/ teatrul de azi scriind despre cărțile nou apărute sau despre spectacolele puse în scenă la teatrele ieșene.)

Loading Facebook Comments ...

Fii primul care comentează!