Sunt unele momente în viață care sunt trăite de fiecare dintre noi într-un continuă tensiune ce își are substanța în credința că așteptările vor deveni în curând prezentul la care am visat îndelung. Ele sunt învăluite într-o aură de entuziasm și de mister tulburător ce nu se diminuează decât în momentul în care așteptarea devine realitate. Luni de zile îți stabilești un scop, strângând zi de zi încurajări și gânduri ca ,,Nu mai e mult până la destinație!”, pe care le aduni ca pe niște mărgele ale împlinirii cu care să te mândrești atunci când dorința se transformă în realitate tremurătoare.
Astăzi, în prima zi a celei de a 10-a ediții a FILIT, toate mărgelele au fost adunate și ne-am trezit din emoția așteptării față în față cu realitatea, fiind uniți de una și aceeași plăcere ce ne aduce împreună în fiecare an: LITERATURA. În atmosfera vibrantă de la Casa Pogor, într-o zi de toamnă nu tocmai senină, ne-am întâlnit, așadar, zeci de oameni împărtășind aceeași pasiune și am decis împreună, ca un secret de stat, să fie FILIT!
Prima zi a „Întâlnirilor Alecart” la Filit a avut în centru sentimentele de vulnerabilitate și de responsabilitate față de istoria trăită și mărturisită, față de adevărurile umane pe care literatura le conține, față de evenimentele care ne reamintesc că suferința este un fapt real, nu doar un pretext de a scrie romane sfâșietoare.
După un moment muzical susținut de cvintetul de suflători alcătuit din Florin Țîrlea, Ștefan Epurean, Daniel Paicu, George Hariton și maestrul Petrea Gîscă, ce a inspirat tuturor celor prezenți speranță și frumusețe, și după prezentările de carte realizate de Ioana Crega (redactor-șef adjunct Alecart), Antonella Malfara (redactor-șef Alecart) și Viviana Gheorghian (absolventă, membră a Clubului Alecart), ne-am adâncit în lumile ficționale ale celor doi invitați de astăzi, Samar Yazbek și Goran Vojnović: am simțit suferința unei țări mutilate de război și încercarea altor oameni de a se împăca cu trecutul unei țări ce nu mai există astăzi, Iugoslavia. Și întreaga lume s-a condensat între pereții sălii în care ne-am dat întâlnire cu noi înșine prin dramele și speranțele celorlalți, ale personajelor celor doi scriitori invitați.
,,În literatură nu dețin răspunsuri, am doar întrebări. Doar filosofia poate da răspunsuri, literatura, însă, oferă doar întrebări.” – Samar Yazbek
Cu Samar Yazbek, autoarea cărții Fata care nu se putea opri din mers, am intrat într-un dialog despre puterea cuvintelor de a lupta împotriva nedreptății, despre tăcere și revoltă, despre suferința din vremuri de război, despre cruzime și responsabilitate. Prin intervențiile sale, Samar Yazbek ne-a adus personajul cărții sale, Rima, mai aproape și ne-a insuflat puterea celui care își construiește propriul univers din felul în care își dorește să vadă realitatea. Scriitoarea ne-a vorbit despre memorie, documentare, adevăr și necesitatea de a cunoaște ceea ce se întâmplă cu adevărat – alte forme de a anihila întunericul și opresiunea, întrucât literatura nu ar putea niciodată să facă singură acest lucru. Totuși, uitarea (cu ceea ce presupune ea la un moment dat, iertarea) pare să fie la fel de importantă ca memoria, cele două construind viitorul ce ne face să devenim mai buni ca oameni.
La întretăierea răspunsurilor lui Samar Yazbek și Goran Vojnović ne-am găsit într-un joc al evocării trecutului ce și-a oglindit chipul întunecat în faptele uitate sau aproape uitate, dar și în cele ce nu au continuat niciodată să ne bântuie, discutând, totodată, despre prezent.
,,Identitatea este ceva fluid, nu este un dat, ceva fix pe care l-ai primit și, odată ce l-ai primit, rămâi cu el. Identitatea este ceva foarte complex, pentru că nu avem o singură identiate, ci avem mai multe.” – Goran Vojnović
Pornind de la un roman despre o țară astăzi dispărută, Iugoslavia, lumea mea, am fost introduși de Goran Vojnović într-o discuție despre identitate, o adevărată provocare pentru fiecare dintre noi, care nu am cunoscut încă suferința. În cărțile sale, personajele lui Vojnović sunt mereu împinse într-un proces de găsire a răspunsului la întrebarea ,,Cine sunt eu?”, fiind nevoite să aleagă o singură parte din propria persoană ce este împărțită într-o mulțime de naționalități diferite și să suprime o altă parte. Răspunzând deschis la întrebări, scriitorul sloven a aprins în fiecare dintre cei din sală o scânteie de ambiție adolescentină ce ne-a făcut să ne dorim să avem o identitate despre care să putem spune că este strict a noastră, atât de puternică, încât nimic nu ar putea să o schimbe, niciun seism al istoriei. Eu, cel puțin, am resimțit în cuvintele lui Goran Vojnović o chemare către identitatea mea adâncă și pe care sper să o pot descoperi cu aceeași încredere pe care o manifestă și personajele sale, în ciuda impasurilor și a singurătății dureroase pe care acestea le resimt.
,,Când ne amintim, noi facem, de fapt, un fel de reconstrucție a adevărului. Și, uneori, uităm că aceasta este doar o reconstrucție. (…)” – Goran Vojnavic
După ce Samar Yazbek ne-a vorbit despre povești ca formă de a alunga frica și despre Rima care nu vorbește, fiindcă muțenia ei este chiar imaginea adâncirii în tăcere a atâtor oameni, după ce am aflat cât de dificil a fost să scrie această carte chiar în timpul bombardamentelor asupra Damascului, Goran Vojnović a mărturisit că Iugoslavia, lumea mea, este, de fapt, o poveste despre natura poveștilor: Am crescut lângă oameni ce spuneau povești, iar aceste povești au devenit foarte diferite înainte, în timpul și după război. Uneori parcă ai avea un război între diferite povești și diferite adevăruri. Uităm că pentru a putea spune o poveste, de fapt, trebuie să editezi faptele, să le reconstruiești, să le pui într-o anumită ordine. Și asta este tocmai ficțiunea. Asta este imaginația noastră. Într-un fel, e o minciună. Și apoi, mergând puțin mai departe, aflăm că literatura este un fel de a spune adevărul folosind minciuni.
Când vine vorba despre literatură, tindem să credem că aceasta ia forma a diferite aspecte ale vieții ce sunt prezentate de scriitori, oameni ce scriu despre lucruri asemănătoare și sunt de una și aceeași părere. Cu toate acestea, am fost surprinsă să privesc cum două puncte de vedere a doi scriitori ce prezintă durerea războiului în cărțile lor s-au luat parcă la întrecere și au ținut cu sufletul la gură pe toți cei prezenți în sală. Cuvintele lui Vojnavić despre prezentarea adevărului prin „minciuni”, au făcut-o pe Samar Yazbek să adauge că literatura dă cu adevărat o altă formă minciunii, dar minciunile sunt propriile noastre adevăruri. Dialogul dintre cei doi scriitori a pus astfel în oglindă două adevăruri despre „minciunile” literaturii și le-a împrăștiat printre noi. Am așteptat cu nerăbdare să pot prinde din zbor câteva astfel de momente în care adevărul a venit și ni s-a așezat în căușul sufletelor.
,,Naționalismul impune o formă diferită de dragoste. Să-ți vezi țara, să-ți vezi patria într-un anumit mod. E o formă de dictatură.” – Goran Vojnović
Ce a urmat a fost povestea scrisă de noi, alecartienii curioși ce nu au de unde cunoaște umbrele întunecate ale ororilor umane altfel decât prin literatură. Prin întrebările puse cu emoție și tremur în voce uneori și prin răspunsurile ce continuau să deschidă noi povești, întâlnirea Alecart din prima zi de FILIT ne-a lăsat cu bucuria unui dialog autentic, în care am privit ochi în ochi lumea celor doi scriitori invitați și a personajelor lor. Într-un vals al cuvintelor pline de adevăr (sau de „minciuni” ce spun adevăruri) în două ore ce s-au scurs pe nesimțite. Multe idei au rămas să fie adâncite și multe întrebări, fără răspuns, căci cele două ore au trecut prea repede, dar, la finalul întâlnirii, am simțit că suntem datori să ne descoperim pe noi înșine într-o mare de culori pe care să o privim cu propriii ochi, așa cum vrem noi, așa cum ne dictează sufletul să o facem..
*Maria Roșca, redactor Alecart, este elevă în clasa a IX-a, mate-info, la Colegiul Național Iași.
