FILIT 2017 cu gust de ciocolată și o îmbrățișare părintească (II)

Cu greu îmi adun gândurile și cuvintele pentru a vă ajuta să pătrundeți în lumea FILIT-ului, respectiv, în universului celei de-a doua Întâlniri Alecart din cadrul festivalului, care a avut loc în Sala de Festivități, devenită neîncăpătoare, a Colegiului Național.

Dacă închid ochii, încă mă simt acolo, iar în urechi îmi răsună gălăgia din sală și revăd graba colegilor mei, mai mari sau mai mici, de a-și găsi locuri. Interesul pentru invitații de astăzi a fost atât de mare, încât tinerii au acceptat și să stea în picioare ori pe scări pentru a fi mai aproape de scriitori măcar pentru câteva ore.

În față rula unul dintre videoclipurile realizate în cadrul unei întâlniri Alecart, dar dintr-odată, în sală s-a făcut liniște. A fost momentul când scriitorii, atât de așteptați, au intrat, alături de moderatorul întâlnirii, Nicoleta Munteanu. Liniștea a fost spartă aproape în aceeași secundă, asemenea unei oglinzi, atunci când ne-am ridicat cu toții în picioare și am aplaudat entuziasmați, amestecând în gestul nostru respectul, curiozitatea, emoția.

A venit clipa să vă dezvălui și cine au fost invitații: Immanuel Mifsud & cartea sa În numele Tatălui (și al Fiului), scriitorul care reprezintă cea mai puternică voce a literaturii malteze și Francesc Miralles, unul dintre autorii îndrăgitului roman Cel mai frumos loc din lume e chiar aici. M-a impresionat încă de la început atitudinea prietenoasă a celor doi scriitori care a așezat dialogul sub semnul încrederii, al empatiei și al unei modestii netrucate.

Ioana Popa, elevă în clasa a XI-a, a vorbit despre În numele Tatălui (și al Fiului) făcându-mă  încă de la primele cuvinte rostite captivă în ritmul gândirii și al simțirii ei. M-a surprins, într-un mod plăcut, că nu s-a lăsat pradă emoțiilor și că a intrat în dialog cu cei prezenți în sală, împărtășindu-ne ce a simțit când a parcurs paginile cărții. Ioana m-a convins să merg în librărie pentru a cumpăra cartea lui Mifsud și mi-a stârnit curiozitatea de a descoperi ce i-a plăcut atât de mult, încât și-a dorit să spună câteva cuvinte în fața scriitorului despre volumul acestuia. Ea l-a întrebat apoi dacă a închis vreodată lumina, referindu-se la o imagine emblematică din finalul cărții, iar el i-a răspuns simplu: Faptul că văd atâția tineri la un loc îmi dă speranță și această speranță poate însemna că nu este niciodată înțelept să stingi lumina.

Viviana Gheorghian, elevă în clasa a zecea, ne-a făcut să simțim încă o dată gustul de ciocolată caldă al romanului Cel mai frumos loc din lume e chiar aici și ne-a amintit că, orice s-ar întâmpla în viață, trebuie să mergem mai departe, să căutăm calea spre fericire, să ignorăm momentele întunecate pentru a-i face loc soarelui să răsară și pe strada noastră, așa cum a învățat Iris de la Luca și cei întâlniți în cafenea. Caracteristica pe care am regăsit-o atât în carte, cât și la Viviana, și anume sensibilitatea, m-a făcut să mă gândesc nu întâmplător a prezentat tocmai ea. Ne-a descris, simplu, dar percutant ceea ce reprezintă pentru ea cartea: un poem, care freamătă a viață, a sinceritate totală. A reamintit că oricine am fi merităm să fim fericiți. Curiozitatea ei a vizat faptul că Iris a trecut peste moartea dureroasă a părinților ei întâlnindu-l pe Luca și a ajuns la niște concluzii, dar, l-a întrebat ea pe scriitor, trebuie oare să întâlnim persoana potrivită sau doar să ne oprim din zbuciumul cotidian pentru a ne gândi la ceea ce reprezentăm, la ce ni se întâmplă și astfel să descoperim fericirea? Este foarte interesantă întrebarea pe care mi-ai adresat-o, dacă este neapărat necesar să ne întâlnim cu anumite persoane în viață pentru a ajunge la anumite concluzii. Chiar astăzi lucram la un articol pentru o revistă, scriind că există două categorii de maeștri: cei care ne oferă un exemplu, precum Benjamin Franklin, și cei care cu care interacționăm în viața noastră, deși nu ne plac foarte mult. Dalai Lama spunea că și acești oameni sunt niște maeștri și că ne învață arta răbdării, a toleranței, a empatiei.

Immanuel Mifsud a citit apoi un fragment din cartea-pretext a întâlnirii cu el, în limba malteză. A venit rândul lui Francesc Miralles să ne poarte pe ritmurile atât de molatice ale spaniolei, atunci când a citit un fragment din cel mai recent roman al lui tradus în limba română, Iubire cu i mic. Revenind la Cel mai frumos loc…, acesta a precizat că a colaborat foarte bine, împărtășind aceleași idei, opinii, viziune cu Care Santos, iar scrierea la patru mâini a devenit mai ușoară odată ce au rezonat în interiorul lumii lui Iris.

Mi-a rămas întipărit în minte răspunsul dat de Mifsud la una dintre întrebările ce i-au fost adresate (ce recomandă tinerei generații pentru a schimba relația tensionată cu părinții), devenind pentru mine un reper și un punct central al meditației pe această temă: Uneori adulții par să fie mai tineri decât tinerii și atunci ne este din ce în ce mai greu nouă, celor maturi, să vă dăm sfaturi privind relația cu părinții. Sfatul meu este să fiți întotdeauna voi înșivă, dar să nu uitați că soarele nu a răsărit exact în ziua în care v-ați născut voi, așa cum spunem noi în Malta. Să țineți minte că, practic, nu sunteți buricul pământului. Cel mai probabil și părinții voștri au avut nevoie de aceleași sfaturi, e o istorie ciclică.

Întrebat ce ar alege să facă dacă ar mai avea doar o lună de trăit, Miralles a afirmat că i-ar plăcea să ajungă pe lună, chiar dacă este imposibil în timpul rămas, să îi ofere fiului său un frate, această dorință fiind din nou imposibil de îndeplinit într-un timp atât de scurt (s-au auzit chicoteli și l-am simțit de-al nostru), să dea o petrecere la care să își invite prietenii și, în fine,  să realizeze o ultimă carte în care să expună concluziile la care a ajuns în urma vieții pe care a trăit-o.

Doar o mică parte din curiozitățile celor prezenți au fost satisfăcute, fiindcă timpul s-a scurs repede și momentul de final a sosit. Pe ritmuri muzicale, constituind o nouă surpriză plăcută. Profesorul Iustin Rusu și trei elevii de la Colegiul de Artă „Octav Băncilă” ne-au făcut să ne mișcăm în ritm alert cântând la vibrafon. După ce și-au încheiat reprezentația, au mers prin sală, oferind sticle cu fasole, orez și alte boabe, provocându-ne să ținem alături de ei ritmul La Cucaracha.

A urmat sesiunea de autografe și întrebările ce nu și-au găsit până atunci răspunsuri au putut fi adresate atunci scriitorilor, apoi liniștea a revenit în amfiteatru, iar eu am început deja să visez la următoare întâlnire…

(Diana Furnică este elevă în clasa a IX-a la Colegiul Național Iași.)

Loading Facebook Comments ...
Loading Disqus Comments ...

Fii primul care comentează!

No Trackbacks.