FILIT 2018. Ziua a 2-a: Gabriela Adameșteanu & Goce Smilevski. Reflexii ale realității sau Noi cine suntem?

După a doua zi de FILIT, după o altă „Întâlnire Alecart”, încă încerc (fără a reuși pe deplin) să îmi stăpânesc respirația dezechilibrată, să îmi liniștesc gândurile ce-mi forțează pereții minții ca niște molecule încărcate atomic și încă mă întreb dacă revelația descoperirii unei realități, asemenea revelației de astăzi, va putea fi vreodată depășită sau, cel puțin, egalată de vreo altă experiență. Alături de și datorită Gabrielei Adameșteanu și lui Goce Smilevski, astăzi alecartienii nu doar au respirat literatură de cea mai înaltă calitate, ci au și descoperit oamenii din spatele poveștilor, au gustat din amarul adevăr al lumii prezente și din cel al secolului trecut deopotrivă și, nu în ultimul rând, au primit și au dat emoție nemărginită și necondiționată.

Ritmurile din Carmen și cele de jazz american care au răsunat din flautele cvartetului Four Flutes de la Colegiul Național de Artă „Octav Băncilă” la începutul întâlnirii de astăzi au creat fundalul necesar periplului întâlnirii cu Letiția, personajul fidel al Gabrielei Adameșteanu din Drumul egal al fiecărei zile, Provizorat și din proaspătul Fontana di Trevi și cu Adolfine, femeia fără voce, așa cum autorul însuși a caracterizat-o pe protagonista romanului Sora lui Freud. Ne-am bucurat alături de cei doi invitați de mișcarea în aer a flautelor și a sunetelor lor în interiorul nostru, având încă pe retină zâmbetul blând al marii scriitoare și, lângă ea, impregnați cu o curiozitate pură și o candoare desăvârșită – ochii lui Smilevski, contemplând și admirând. Charisma și frumusețea spirituală a acestor oameni a început să umple energetic sala, să se infiltreze în fiecare dintre noi, să ne suscite și să ne tulbure în cel mai frumos mod cu putință.

În urma relației dintre Adolfine și fratele ei mai mare, Freud, nu rămâne decât un măr, un cuțit și o poveste.

În mod tradițional, înainte de a le da cuvântul autorilor, în povestea zilei de astăzi am fost introduși de prezentările realizate de redactorii Alecart. Despre Drumul egal al fiecărei zile, despre evoluția Letiției Branea și despre cursa ei continuă către împlinire ne-a vorbit Viviana Gheorghian: Personajul Letiția este personajul feminin pe care l-am căutat dintotdeauna în toate lecturile mele și pe care nu reușeam să-l găsesc niciodată, pentru că este un personaj de-a dreptul seducător, un personaj cu aspirații, dar și cu temeri; este un personaj care, pășind pe drumul egal al fiecărei zile, devine suma tuturor întâlnirilor, evenimentelor și circumstanțelor prin care trece. Viviana surprinde, în urma unei lecturi percutante și generoase (observația îi aparține Gabrielei Adameșteanu), factorii, în principal umani, care determină o anumită configurare a personajului. Mai mult decât atât, Letiția se prefigurează ca o foarte bună observatoare, o ființă sensibilă la un nivel la care foarte puțini oameni pot fi și o tânără care, cu fiecare pas pe care îl face, dă sens existenței sale.

Cu aceeași dedicație și pasiune, într-un stil alert, a prezentat Raisa Manolescu romanul Sora lui Freud de Goce Smilevski. Manifestându-și încă de la început indignarea față de condiția femeii despre care se spune că se află în spatele unui bărbat de succes, Raisa o aduce în prim-plan pe Adolfine, cea care, victimă a circumstanțelor și vremurilor în care a trăit, rămâne captivă pentru totdeauna sub apanajul titulaturii de soră a lui Freud: În urma relației dintre Adolfine și fratele ei mai mare nu rămâne decât un măr, un cuțit și o poveste. O poveste care este posibil să nu fi existat vreodată și să fie doar rodul nebuniei unuia dintre personaje. Dincolo de toate acestea, se păstrează și frapează relativitatea acestei „nebunii”: conceptul de nebunie și cel de normalitate fuzionează, cititorul fiind incapabil să mai facă distincția între cele două.

Un alt moment cheie al evenimentului de astăzi a fost atât de emoționanta prezentare a noului roman al Gabrielei Adameșteanu – Fontana di Trevi realizată de moderatoarea dialogului, Nicoleta Munteanu: Letiția din Fontana di Trevi este la fel de neașezată, la fel de încrâncenată, de nemulțumită și de neîmplinită. (…) E o Letiția care mărturisește că a îmbătrânit fără să fi ajuns adultă, care se întoarce să recupereze moștenirea de familie și care e la fel de abulică în Bucureștiul lui Caius Junior Branea și al familiei Morar ca și în casa din Neuvy pe care o împarte cu Petru Arcan. Doar invocarea a trei imagini din roman – a Claudiei ce încearcă să păcălească destinul cu o bancnotă lipsită de valoare, a Letiției și a altor mii de femei ce au cunoscut forcepsul pe o masă sau într-un pat mizer, cu ușurarea de a scăpa și spaima de a nu fi condamnate pe viață, scurgându-și ultimele picături de conștiință pură, a procuroarei încrâncenate și a doctoriței căreia Letiția nu mai reușește să îi mulțumească niciodată – șochează, taie din inocența zilelor pe care le trăim azi și smulg, cu fiecare detaliu, câte un fior și câte o lacrimă de la cei prezenți. În urechi încă îmi răsună cuvintele lui Frau Poldi: Ridică-te, ridică-te odată animalule! Și aflăm că animalul e trupul neputincios, răpus de boală, dându-și întâlnire cu moartea… (T.B.)

***

Deși citim aceeași carte, „fiecare dintre noi citim, de fapt, o altă carte, o citim pe cea pe care o proiectăm. Eu citesc o carte diferită de voi.” (Gabriela Adameșteanu)

Fiorul agitației interioare și al neliniștii pe care cu greu îl puteam controla a fost potolit în momentul în care a fost deschisă a doua parte a întâlnirii și anume, dialogul cu cei doi invitați. Un dialog în care unele presupuneri s-au adeverit și altele au fost distruse, un dialog din care au rămas certitudinile zilei de astăzi și ideile fiecăruia dintre noi.

Nebunia, în romanul lui Goce Smilevski, este o realitate, chiar dacă Adolfine nu este propriu-zis atinsă de ea, căci personajul își petrece aproape șapte ani din viață în sanatoriu. Pentru autor, nebunia este o putere ce acționează asupra noastră și care ne dirijează într-o direcție nu tocmai bună, pentru că, într-o anumită măsură, ea provoacă pierderea libertății. De altfel, domnia sa mărturisește că este impresionat de acei scriitori care pot să scrie despre nebunia vremurilor noastre, lui însuși fiindu-i imposibil să înțeleagă acest fenomen acum, când distanța în timp lipsește.

Pornind de la observația că Letiția mărturisește că scrie nu pentru că-și iubește trauma, ci pentru că aceasta i-a oferit un subiect de roman, moderatoare dialogului dorește să afle dacă, în cazul Gabrielei Adameșteanu, „trauma” se poate numi România. Răspunsul a fost scurt și învăluit în aplauze: Voi m-ați diagnosticat, eu sunt pacientul. Câteva momente mai târziu, invitata noastră ne avertizează:  Fiecare dintre noi citim o altă carte, o citim pe cea pe care o proiectăm. Eu citesc o carte diferită de voi.

Sentimentul unei intimități calde s-a instaurat definitiv și a fost întărit de disponibilitatea celor doi invitați de a răspunde întrebărilor noastre. Astfel, Goce Smilevski a mărturisit că Sora lui Freud are trei versiuni scrise în șapte ani jumate, scriitorul simțindu-se deja detașat de prima formă a romanului. Versiunile au personaje construite diferit, narațiunea modificată, însă, în toate începutul este același. De ce? Pentru că abia atunci, în fața iminenței morții, apare sensul vieții. Smilevski ne mărturisește că  privește fiecare întâmplare – și chiar existența – sub semnul eternității, perspectivă care ne-a fost recomandată și nouă.

În atmosfera electrizată de răspunsurile primite, Gabriela Adameșteanu ne spune că, deși nu se identifică în nici un fel cu Letiția, i-a oferit acesteia foarte multe și că prototipul unchiului Ion este chiar tatăl meu. Letiția rămâne așadar un personaj autonom, distinct de autor și care, mărturisește autoarea, gândindu-se la Fontana di Trevi, și-a scris singur finalul, rămânând ea însăși surprinsă de felul în care s-a schimbat Letiția.

Întrebările păreau a putea continua la nesfârșit, dar timpul s-a arătat ca de obicei necruțător și a pus punct acestei întâlniri. Timpul însă nu are puterea să curme și emoția, motiv pentru care încă ne aflăm gravitând cu mintea și cu sufletul în spațiul lăsat de întâlnirea de astăzi, încă ne agităm pe scaune, deși am ajuns acasă și ne gândim la cât de mult am primit astăzi de la Gabriela Adameșteanu și Goce Smilevski. Până la întâlnirea de mâine cu alți doi autori remarcabili, medităm, contemplăm și sperăm că vom fi capabili să construim o lume mai bună decât cea care ne-a fost atât de percutant revelată astăzi. (O.S.)

(c) Foto: Andrei Rusu

Loading Facebook Comments ...
Loading Disqus Comments ...

Fii primul care comentează!

No Trackbacks.