Din nou, Festivalul internațional de literatură și traducere de la Iași mi-a readus înaintea ochilor Iașul de care îmi e cel mai dor tot restul anului, în timpul căruia aștept înverșunată și silabisind calendaristic acest reper, împărțind restul timpului în unități aproximative, în fragmente de proză de care mă simt legată mult timp după lectură și în volume și antologii de poezie pe care le păstrez pe noptieră ca o mărturie a așteptării mele, din ce în ce mai nesățioase. Din ce în ce mai sprințare.
Când începe FILIT-ul, simt deja de 3 ani, de când mi-am deschis ceva mai larg și cuprinzător ochii, cum Iașul pierde potolitor și născător din faldurile unui oraș capitală de județ, aglomerat, ticsit de mall-uri și aglomerări umane, între care cu dibăcie și determinare se ițesc bibliotecile și librăriile, iar scriitorii se pitesc printre toate astea, mai timizi, mai nebăgați în seamă, pentru că, nu-i așa, zgomotul, claxoanele, năbădăile vieții de oraș asfixiază. Pentru cinci zile însă, Piața Unirii a îmbrăcat alte contururi, albul și verdele s-au înlănțuit firesc și neceremonios ca pentru a anunța bucuria festivalieră a cititorului ieșean și nu numai. Senzația e, poate, cel mai bine descrisă de Radu Vancu, care îi numea pe tinerii cititori alecartieni membrii unui soi de sectă și cred că de aici ne rezidă toată nebunia apartenenței de care ne-am apropiat aceste 5 zile. Se întâmplă ca uneori să caut cu aviditate în jurul meu pe cineva cu care să pot împărtăși lectura aceluiași volum de poezie sau a aceluiași proaspăt și îndelung așteptat roman (cum a fost Fontana di Trevi a Gabrielei Adameșteanu), însă în jurul Casei Filit, urcând și coborând Copoul sau seara, din fața Teatrului Național și înapoi în centru, să fi întors doar capul și în jurul meu dădeam de chipuri cunoscute, scriitori, jurnaliști sau cititori și simțeam, deci, că împart ceva. Mai important decât atât, că am ce împărți cu astfel de oameni. Aici se naște, în fine, și starea imposibil de permanentizat (pentru că cele mai mari fericiri sunt fulgerătoare) a apartenenței.
De anul acesta însă, rămân perindările de dimineață, de prânz, de seară și de noapte în care mă bucuram copilăros și sincer când îi vedeam ițindu-se din Cortul Filit pe Claudiu Komartin, în seriozitatea și zâmbetele sale matematic-poetice, pe Ioan S Pop, Domnica Drumea, întruchiparea sub toate formele și aluziile a Poeziei, Gabriela Adameștanu și Sylvie Germain. Probabil încă mult timp de acum încolo nu o să pot delimita amintirea Gabrielei Adameșteanu de senzația aproape viscerală și în mod cert revelatorie pe care am trăit-o atunci când, cu o naturalețe zdrobitoare tinereții mele, a strecurat într-o frază, mai mult aluziv, amintirea unui dialog cu Emil Cioran. Mi-a străfulgerat tot atunci gândul lui Sylvie Germain despre necesitatea fenomenului de uimire și m-am bucurat știind că uimirile naive ale celui de 17, 18 ani sunt irepetabile.
Pe Iulian Ciocan l-am zărit pe Lăpușneanu într-o seară, plimbându-se singur și curios și am zăbovit probabil indiscret asupra dumnealui, pentru că orice întâlnire cu literatura devine la un moment dat indiscretă, iar curiozitatea pe care o poate stârni un scriitor ale cărui cărți le-ai parcurs, pe care îl întâlnești și care străbate în tăcere aerul din fața ta e incomparabilă și desăvârșită sub forma tuturor emoțiilor pe care le poate lua. S-ar fi cuvenit, poate, să-i spun că cel puțin pentru 5 zile singura groapă din romanul domniei sale în care cu dragoste ne-ar plăcea să fim cu toții căzuți, e literatura. Cu Anastasia Gavrilovici, prietenă de mult a Alecartului, am zăbovit pe o bancă rece în fața hotelului Unirea și am vorbit, înainte ca lunga noapte a poeziei să debuteze, despre exhibiționism și încâlcitele mreje ale faptului de a fi tânăr și poet în același timp. Din dialogurile scurte, dar percutante cu Anastasia m-am hrănit întotdeauna, pentru că din tinerețe și pastișele ei își extrage cel mai bine tinerețea seva. Ceva mai încolo, Bogdan Răileanu, pe care l-am avut ca invitat în prima zi de Filit la „Întâlnirile Alecart”, ne zâmbește larg, prietenesc și parcă părtinitor, intuind bucuros că populăm aceeași sectă și receptându-ne fățiș satisfacția reîntâlnirii. Pe Marin-Mălaicu Hondrari l-am regăsit exact cum îl lăsasem în vară, la Bistrița, neobosit și căutător de literatură, îndrăgindu-i și îmbrățișându-i nepărtinitor pe toți sectanții ei, având un soi de aviditate înnăscută pentru dialog. Pentru mine, dumnealui e unul dintre trimișii și liantele fundamentale ale literaturii și ale inoculației sale în oameni. Veselia lui contagioasă și netrucată, alături de prezența discretă a Domnicăi Drumea și de remarcile întotdeauna inteligente și pline de umor ale lui Cezar Gheorghe m-au însoțit într-o seară friguroasă și nu prea către teatru, acolo unde căldura cuvântului cu siguranță a subclasat răcoarea tomnatic prevestitoare de sfârșit.
După FILIT rămân, în sfârșit, câteva imagini. Bogdan Crețu stând pe o bancă din parcul Gulliver, deloc profesoral, ci uman, firesc și limpede acaparat de fericirea festivalieră care a circulat prin tot orașul vreme de 5 zile, senin, cum s-ar cuveni să fim dând mâna cu literatura. Apoi, retina mea îl fixează pe Radu Vancu, surâzând doar uneori, modest, liniștit și liniștitor, flagrant de derutant când încerc să îl restitui definitiv jurnalului său. Tulburările interioare, probabil, nu se cristalizează. Ochii lui Radu Vancu deci, mereu în spațiul lor incontestabil împresurat de vers. Și nu în ultimul rând, friguroasa noapte albă a poeziei (unde a citit și colegul nostru, Andrei Rusu) care a căpătat, pe măsură ce orele treceau, tot mai multe nuanțe. Bâțâindu-mi genunchii și sorbind dintr-un ceai, mă uitam cu admirație la oameni cărora aș fi vrut să le pot măcar semăna măcar într-o zi și de salutul cărora mă bucuram acum. Nu există dovadă că speranța de orice fel e picurată printre versuri, mai grăitoare de adevăruri sonore, propagate prin priviri și zâmbete unanime, ca aici, la Filit.
Cei mai melancolici rămânem poate tot noi, ieșenii, cei care trecem zi de zi prin Piața Unirii și o vedem la locul ei și cu ceva mai puțin. Distanța dintre poarta școlii și stația de tramvai nu mai are, până anul viitor, punct de zăbavă, lucrurile sunt din nou la locul lor, e acum o ordine care-mi va face bine pentru că voi ști, de fiecare dată, ce să-mi amintesc. Dorul de Filit nu e departe de dorul pe care îl poți duce unui om. Și e cu atât mai intens, cu cât știm că el (omul sau festivalul…) va reveni și anul viitor.
*Ioana Tătărușanu, redactor-șef adjunct Alecart, este elevă în clasa a XI-a la Colegiul Național Iași.
