Filit 2019. Sinteza generozității

Ediția Filit 2019 a însemnat, prin ochii mei, acceptarea unei sinteze și a închiderii unui (semi)cerc al anilor mei de liceu, prin prisma Întâlnirilor Alecart la Filit pe care le-am organizat împreună cu colegii și profesorii mei, din clasa a noua și până acum. Am convingerea deja nostalgică a faptului că povestea se trăiește nuanțat, în funcție de perspectiva cititorului ori a scriitorului și că dozajul generos al bucuriei pe care am cunoscut-o în acești patru ani de Filit va îmbrăca alte forme și va căpăta alte nuanțe atunci când, studentă fiind, în perioada aceasta a anului nu o să mă mai uit la profesorii mei, Nicoleta și Emil Munteanu, decât din public. Însă, mai importante decât unde se cuibăresc nostalgia și dorul atunci când ele se întrevăd din ce în ce mai curajoase, sunt descifrarea și reapropierea vizuală, după suficientul timp al dospirii, de momentele și stările care le-au generat. Cu atât mai împăcată cu mine mă simt, cu cât, după atâtea sentimente și ipostaze personale ale căror origini nu le-am putut repera și înțelege, Filitul de anul acesta a devenit, după aproape o lună, o sinteză și o acumulare fericită a multora dintre ele.

Încă o dată, am înțeles că vasta și complexa dimensiune a minții umane, îndeosebi a celei creatoare, are atâtea manifestări și forme de expresie, polemice și complementare deopotrivă și care nu se pot dezvălui decât prin întâlnirea cu omul. Exuberanța sinceră, timiditatea, pragmatismul, rezerva, verticalitatea neartificială, simplitatea și umorul sunt modalități de asumare a unei realități exterioare care poate adesea deveni, față cu o curiozitate năvălitoare, specifică tinereții și dragostei față de literatură, copleșitoare, după spusele invitaților de la Întâlnirile Alecart de anul acesta. Robert Șerban ne-a dăruit o jovialitate molipsitoare, care umple săli și se revarsă atmosferic peste frunțile plecate ale celor care, la fel ca mine, au avut naivitatea de a suprapune poezia sa, ca o rană nevindecată, peste persoana poetului. De câte ori însă viața nu a anulat sau dezarticulat metodic așteptările trăitorilor săi! Căldura lui Cătălin Pavel, la Zoon Poetikon, dăruindu-mi Arheologia iubirii, nu a mai avut rest atunci când, privindu-mă în ochi, mi-a spus apăsat, hotărâtor, decisiv întotdeauna vei avea un prieten în mine.

Apoi Șișkin, o imensă poveste despre apartenență. Întotdeauna când am avut prilejul de a asculta rusa, senzația a fost aceea unei scufundări într-o apă dulce și-mi era aproape indiferentă însoțirea traducerii (minunile limbajului și ale sunetului), însă acum nerăbdarea cu care îmi mutam privirea spre a doua voce și răspunsul ei îmbrăcau restul sonor al limbii. Îi dăruiau, de fapt, o coerență uimitoare și nu a durat mult până când ea a sclipit în ochii și pe obrajii multora dintre noi. Despre lacrimile de la Filit cel mai ușor mi-ar fi să povestesc îndreptându-mi cuvintele către unul dintre profesorii mei, Nicoleta Munteanu, de la care am învățat ce presupune eleganța întâlnirii și a dialogului cu literatura, de care nu se pot despărți sensibilitatea și felul în care fiecare dintre noi alege să-și poarte expresiile propriilor trăiri. Mai mult, să nu se rușineze de ele, dar nici să nu le transforme în demonstrații, imposturi ori simple bravuri. Convingerea mea, după ce l-am observat îndelung pe acest om, din admirație, este că rafinamentul unei astfel de situări nu poate fi dobândit decât prin întâlnirile cu oamenii și cărțile lor, întâlniri sistematice, care nu pot sfârși decât ordonându-ne (și) sufletele. Am devenit pe rând, cum spunea Simona Popescu, neoteni. Am ignorant iminența unui sfârșit la fel cum animalele acestea nu cunosc bătrânețea pentru că nu mor niciodată.

 

Serile petrecute în cortul Filit mi-au demonstrat că unghiul acesta nu este o greșeală, pentru că familiaritatea tuturor chipurilor din jurul meu m-a încurajat să îmi doresc din ce în ce mai puternic să locuiesc lumea aceasta fără înlocuitor pentru că aici singurătatea mi-a fost, de cele mai multe ori, fie o necesitate, fie o condiție sau o plăcere. Aici se află și motivul pentru care, de cele mai multe ori, merg singură la teatru. Există zone ale propriei persoane cu care sunt nemilos de egoistă, cum există atitudini și senzații pe care nu-mi doresc să le justific. Așadar, singură eram în cortul Filit și atunci când în fața mea, perpendicular față de scaunul meu, s-a așezat Simona Popescu, pe brațe cu ultimul număr din Alecart. Din poziția în care mă aflam, am putut să o privesc fără să fiu observată și am zăbovit mai ales asupra mâinilor. Într-adevăr, prin ele, iată un neoten. Nu mă pot lipsi de gândul că frumusețea și grația unui om își construiesc și își reflectă traiectoria și pornind de la preocupările fiecăruia, ca un stimul limpede și de neoprit. Despre asta vorbesc, cred eu, și mâinile Simonei Popescu, despre obsesia asimilată a tinereții, despre fragilitatea copilăriei care nu dispare niciodată, decât odată cu noi. Aceeași fragilitate și tresărire timidă a împărtășit-o și Emanuela Iurkin, de data aceasta printr-o fizionomie care recompunea cu exactitate fiorul romanului său. Calea dinspre om spre cuvânt este o lecție cunoscută și fundamentală a lecturii, însă recompunerea lui prin cuvinte, imaginarea aproape arhitecturală a scriiturii prin întâlnirea scriitorului și strânsul consens dintre cele două au fost o nouă revelație personală. Și poate că nu ar fi fost nimic, dacă nu i-aș fi observat Andradei, în timp ce vorbea despre Câinele de bronz, lacrimile, puțin în spatele ochilor, puțin deasupra lor și dacă de aici nu s-ar fi născut alte revelații care nu au dospit încă.

M-aș mai opri, apoi, asupra momentului de decernare a premiului liceenilor, din ultima seară Filit și la ochii câștigătorului, Radu Vancu, de o mare sobrietate și de un real mister, modest, dar grandios în scriitură. Dumnealui este o altă încarnare, un alt reper al ambițiilor și admirației mele și o mai veche expresie a prieteniei alecartiene. Transparența mă urmărește, uneori deformează realitatea mea zilnică până în puncte din care cu greu devin iarăși opacă, dar asta mă bucură și îmi oferă întotdeauna o năucitoare poftă de scris. La fel de năucitoare ca ochii albaștri ai lui Richard Ford sau prezența bunicii în amfiteatru, la care mă gândesc întotdeauna când citesc. Aceasta este forța unui astfel de conglomerat al literaturii, cum este Filitul. Creează o rețea nevăzută, o pânză largă cu ochiuri  mari, de aceea mulți trec prin ea – poate, mai ales, și pentru că apropierea de eternitate nu e întotdeauna confortabilă, ba e, în lipsa înțelegerii ei, chiar inutilă. Rămân, cum spuneam, sintezele și concluziile anexate unor imagini care fac un pas în față, în fața mea, și rămân ca un sistem de lumini către care pasul meu trece.

 

(*Ioana Tătărușanu, redactor-șef Alecart, este elevă în clasa a XII-a, filologie, la Colegiul Național Iași.)

Foto: Alina Sava

Loading Facebook Comments ...

Fii primul care comentează!

No Trackbacks.