FILIT 2019, Ziua 1 – Robert Șerban: „poezia este ceea ce rămâne din viață după ce o trăiești”

Una dintre cele mai fermecătoare tradiții ale Iașului a devenit ca, în fiecare an, în miez de toamnă, bucuria – a literaturii și artei, a dialogului cultural într-un mediu sensibil, ales (și a universalității pe care acestea o dobândesc prin traducere) – să se răspândească și să crească la fel de repede cum crește în Piața Unirii Casa FILIT, devenind sub ochii trecătorilor, în mai puțin de 48 de ore, un orășel întreg, o lume de sine stătătoare care umple Iașul de scriitori, traducători și artiști din cât mai multe țări și de pe cât mai multe continente.

Și pentru ALECART a devenit FILIT-ul o sărbătoare, îndrăgită și așteptată cu nerăbdare în fiecare an. Despre emoția pre-FILIT  – de la listele cu invitați, de la titlurile cărților care sunt rostite din ce în ce mai des la școală, acasă, pe drumul dintre și de la cărțile carenusemaigăsesc/segăsescgreu ce trec într-un ritm amețitor de la o mână la alta înainte de Festival și mult timp după, până la cronicile de lectură – alecartienii au scris și au vorbit de-a lungul timpului, astfel încât, la capătul pre-emoției, în prima zi de întâlniri, lecturi și evenimente, să se scrie și să se vorbească despre magia FILIT, în plină desfășurare.

În Amfiteatrul deja familiar și familial al Centrului de Limbi Moderne și Integrare Culturală „Grigore T. Popa” – unde cititorii (elevi, jurnaliști, profesori, prieteni) își făceau unii altora loc cu zâmbetul pe buze, în sala plină și tot mai plină – această magie a (re)început cu muzicienii de la „Octav Băncilă”  (întotdeauna cosmotici, canalizând și eliberând freamătul publicului) și cu Robert Șerban, care a animat și a electrizat încăperea cu un val de căldură umană și energie pozitivă încă de când a intrat pe ușă.

 Poezia e un mod de a te salva, de a te împăca cu tine însuți

 Despre poezie și scris, despre literatura contemporană din România, despre ficțiune și despre iubire, despre prietenie și siguranța spațiilor familiare am intrat în dialog în prima zi de FILIT cu Robert Șerban, având ca pretext volumele Puțin sub linie, Tehnici de camuflaj și Cinema la mine- acasă (prezentate de Alina Vițel, Anastasia Fuioagă, respectiv, Ioana Tătărușanu) și entuziasmul molipsitor al invitatului și al cititorilor deopotrivă. Ca într-un joc tacit, întreaga întâlnire a stat sub semnul definirii poeziei, reluată de-a lungul discuției asemenea unui element subînțeles și omniprezent.

Întocmai această idee a sentimentelor intense, a trăirilor autentice și de o profunzime aparte concentrate în cele mai familiare gesturi, în cele mai firești întâmplări, a subliniat-o Alina Vițel cu privire la poezia lui Robert Șerban – idee confirmată, de altfel, de definițiile oferite de scriitor poeziei pe parcurs: „poezia e un mod de a te salva, de a te împăca cu tine însuți”, „e un mod de a te regăsi” sau, după cum versurile o spun, „poezia este ceea ce rămâne din viață după ce o trăiești”, mâna de așchii ce adastă după ce bunicii cioplesc lemnele pentru foc prin care Ioana Tătărușanu descrie estetica firescului și a sincerității din Cinema la mine-acasă.

 Îmi venea să scriu așa cum îmi venea să fac duș când veneam de la baschet

Scrisul este, în viziunea lui Robert Șerban, mai degrabă o necesitate decât un capriciu: „Eu scriu din când în când atunci când vreau să știu cum stau” și tocmai această naturalețe în raportarea la creația artistică m-a intrigat și m-a fascinat, ascultând un poet admirat vorbind cu o candoare categorică și lină totodată despre felul în care scrisul îi rămâne momentul în care îi este îngăduit să stea locului și să se uite în oglindă și, mai ales, că scrie fără gândul de a publica.

„Poezia e un fel de jurnal. Când mă hotărăsc să public, mă gândesc la cititor. Ceea ce scriu trebuie să fie concludent pentru celălalt (…) Și eu mă întreb dacă poezia este arta de a plasa cuvinte sau de a tăia cuvinte (…) De fapt, nu adaug niciodată. Dacă simt că a ieșit un text, mă uit ce să mai tai. Din fericire, în literatură calitatea, nu cantitatea contează.”

 M-a impresionat apropierea, intimitatea lui Robert Șerban față de literatură în general, dar mai ales față de poezie și de actul de a crea. Despre acesta el vorbește ca despre un prieten vechi, care l-a însoțit întreaga viață, ca despre propria umbră: de la imaginea copilului care găsește manifestarea libertății în compuneri și adolescentul care scrie „poezii pentru fete”, până la adultul, tatăl, jurnalistul angrenat în ritmul alert al existenței cotidiene, care nu mai găsește atât de des prilejul să scrie: „M-am trezit scriind. Tata e scriitor. Am făcut ce a făcut el. (…) piața literară din România nu permite trăitul din scris; nu am întotdeauna timp de introspecție – asta se întâmplă la răstimpuri. (…) În presa de cotidian, ești ziarist și noaptea. Nu poți lucra cu două unități de măsură în același timp: să fii mereu la curent cu ultimele actualități, iar apoi să mergi acasă să scrii poezie; presa și poezia sunt destul de incompatibile.”

 Exercițiile de admirație și lectura

 Întrebat despre situația literaturii române din prezent, Robert Șerban a adus în discuție poezia bună și foarte bună care se scrie în limba română, dar și faptul că proza încă nu a reușit să se impună pe plan internațional: „Literatura română e un fenomen extrem de viu, însă nu are mecanism de promovare; iar pentru promovare, de obicei, în țările străine, se investește foarte mult.”

 Prin răspunsurile deschise și echilibrate dublate de prezența caldă, Robert Șerban transmite și câteva direcții și sfaturi în privința poziționării față de literatură. M-a frapat naturalețea cu care a vorbit tinerilor despre importanța admirației ca mod de a trăi și, implicit, de a recepta realitățile artistice din jurul nostru („Admirația e ca un foc bun. Stârnește ce e mai bun în noi. Invidia, în schimb, e ca o mână în piept care ne oprește”).

„Eu când n-am chef să scriu, citesc. Cititul e cea mai bună muză. Îmi vine cheful să scriu când citesc.”

Întrebat ce sfat ar oferi cuiva care vrea să devină scriitor, răspunsul lui Robert Șerban vine în completarea ideii că tehnica și inspirația se cristalizează și sunt perfecționate odată cu perfecționarea lecturii: „Cine vrea să scrie trebuie să citească. Să citească înainte să scrie.”

 Poemul ideal

 Sentimentul că sunt înconjurată de oameni foarte bucuroși să se afle aici a fost amplificat de prezența radiantă a lui Robert Șerban, care s-a arătat ca un scriitor, un cititor, un prieten, un om atent la detalii și la oameni, la literatură și la felul în care aceasta ne poate forma sau aduce față în față cu multiplele variante ale noastre. Iar jovialitatea și deschiderea, energia pozitivă pe care le-a împrăștiat în valuri în întreaga sală au sincronizat nivelul meu de așteptare cu răspunsul pe care scriitorul l-a oferit în final, la ultima întrebare, cu privire la forma unui ipotetic poem ideal: un poem dintr-un singur cuvânt, care probabil ar fi dragoste.

 

(*Andrada Strugaru, redactor-șef adjunct Alecart, este elevă în clasa a XII-a, filologie, la Colegiul Național Iași.)

Foto: Alina Sava

Loading Facebook Comments ...

Fii primul care comentează!

No Trackbacks.