Ce înseamnă FILIT? Nu, nu mă refer la abrevierea pentru Festivalul International de Literatură și Traduceri Iași, ci la emoția aceea specifică pe care ne-o aduce nouă, alecartienilor (și nu numai), un astfel de eveniment-celebrare a poveștilor, a cititorilor și a scriitorilor.
Bucuria de a descoperi altfel, dintr-un unghi mai mult s-au mai puțin diferit de al tău, prin prisma celor care le-au gândit, romane ce au ajuns aproape de suflet face parte din acele sentimente cărora nu le poți da cu precizie un nume (am spus bucurie, dar ar fi putut fi la fel de bine încântare, fascinație, tensiune, curiozitate) după care tânjești a le retrăi în fiecare toamnă după ce te-ai molipsit de „microbul Filit”. Cele câteva zile de festival sunt momentul în care orașul devine altul, pulsează de energie găzduind scriitori importanți, cu volume puternice, care reușesc să adune, în spații devenite brusc prietenoase și calde, pasionați de proză și de poezie de toate vârstele. Prin Întâlnirile Alecart, romanele scriitorilor invitați devin liantul între cititori și autorii lor, între oameni și povești de viață. Dialogurile, întotdeauna mult prea scurte pentru a ne satisface pe deplin curiozitatea, nu numai că ne apropie de invitați și de culisele cărților lor, dar ne și prezintă realități despre care nu am învățat la școală, nu am auzit la știri și despre care nu se vorbește acasă. Realități ce au lăsat o traumă unei societăți, au zguduit o comunitate, au schimbat traiectoria vieții unor oameni și care i-au determinat pe autori să scrie o poveste care să dea voce glasurilor ignorate sau realităților tulburi.
Ca la orice ediție FILIT, prima Întâlnire Alecart este cea care acumulează cea mai multă emoție, cea mai multă nerăbdare de a sparge bula așteptării, iar când a fost introdus momentul muzical al Ansamblului de percuție al Colegiului de Artă „Octav Băncilă” Iași, sub îndrumarea domnului profesor Iustin Rusu, am înțeles că în scurt timp, prin ritmurile muzicii, vom putea uita de lucrări de control, de pregătiri și ore obișnuite și ne vom putea cufunda în problematica propusă de romanele celor doi scriitori invitați: Lilia Calancea și Cristian Fulaș: Sunt oare un călău? și Specii.
Eu știu că într-un moment oarecare am să mă descopăr. Nu știu care este momentul acesta. (Lilia Calancea)
Avându-i în fața noastră pe autorii cărților citite suntem tentați să îi asociem cu poveștile și personajele concepute de aceștia, ceea ce nu este un lucru greșit. Lilia Calancea crede în infiltrarea conștientă sau inconștientă a unor bucăți din sine într-un personaj. Astfel, scrierea unui roman devine un proces de autocunoaștere, o descoperire a cotloanelor sufletului prin oglindirea lui într-o reprezentare ficțională. Iar prin Sunt oare un călău?, autoarea a săpat cel mai adânc în sine, în trecut, în istoria familială și în documentele de epocă și a ajuns să își adreseze ei înseși întrebarea din titlu, întrebare care urmărește personajul principal al cărții sale. Ar trebui să poarte copiii responsabilitatea pentru păcatele părinților? Sunt ei vinovați de la naștere pentru că prin venele lor curge sângele unor călăi? Nu, nu ei sunt cei care au tras, care au lovit și distrus. Dar este în puterea lor de a alege să nu repete destinul părinților, să nu contribuie la un lanț nesfârșit al ororilor. Să refuze ura, indiferența, tăcerea, lașitatea. Să nu judece. Să caute și să asculte adevărul.
Vrei să accepți orice numai să te vezi autentic. (Lilia Calancea)
Lilia Calancea a vorbit despre importanța cunoașterii a cât mai multor povești de familie, și nu doar a celor cu care ne simțim confortabil să le împărtășim cu ceilalți pentru a râde sau a ne mândri. Ci a poveștilor ascunse, a celor care părăsesc spațiul călduț în care ne mișcăm. Deoarece acestea fac parte din identitatea noastră, dețin un adevăr ce nu trebuie ignorat – indiferent de valența sa pozitivă sau negativă. Omul are, însă, dreptul de a refuza să afle pentru că este mult mai ușor să trăiești fără a afla trecutul violent al celor dinaintea ta, fără a trage asupra ta vina pentru faptele lor. Astfel, am aflat cum ea însăși, când era tânără și avea o altă percepție asupra realității și a vieții, a ales să respingă povești din trecutul familiei – una fiind legată de momentul când unchiul său încerca să-i transmită ceea ce a trăit soția sa care a ajutat la evacuarea populației din Leningradul asediat de trupele nemțești în anii 1942-1943. Aceasta nu a mai avut șansa să poată auzi „povestea” de la el, căci fratele mamei a murit la scurt timp după aceea. A fost evidentă diferența de atitudine la vârste diferite. Spre deosebire de răzvrătirea oarbă și de ignoranța tinereții, cu trecerea anilor, Lilia Calancea caută tot mai mult acest adevăr al identității, al reconstruirii unui arbore genealogic prin care să cunoască și să înțeleagă.
Literatura supraviețuiește prin încercări izolate de a face literatură.
Romanul lui Cristian Fulaș vorbește despre societatea coruptă, superficială, autosuficientă și perfect adaptată supraviețuirii, de un absurd și grotesc care ne poate face să râdem, dar care este cât se poate de autentică în putreziciunea și starea de descompunere ce o definesc și în care nici măcar literatura, despre care am putea crede că este imună la mecanismele „speciilor” din roman, că nu este infiltrată de politică, interese, jocuri de putere și investiții nu se poate salva. Fiindcă e făcută de oameni. Pentru alți oameni. Sau din cu totul alte considerente decât cele literare. La întrebarea cum să ne ferim pentru a nu deraia într-un spațiu cultural diluat, așa cum este prezentat de Robert, scriitorul din Specii, răspunsul nu a fost unul amăgitor, idealizat, ci a oferit poate singura soluție ca literatura să nu devină un simplu produs destinat cumpărătorilor: cel care scrie să nu urmărească profitul și propagarea unor concepte goale. O carte să fie scrisă din nevoia de a scrie, de a consemna idei sub forma unei povești. Prin conservarea scopului scrierii se poate conserva și literatura.
Cristian Fulaș nu neagă importanța pe care o au banii pentru a supraviețui; dimpotrivă, cinic, ne-a reamintit nevoile omului modern, iar realitatea nu a fost îndulcită. Literatura, pictura, muzica, artele în diversitatea lor nu au calitatea de a putea deveni meserii decât pentru foarte puțini. Nu oricine își permite să facă artă. Restul sunt nevoiți în a pune pe o poziție secundară, dacă nu chiar mai jos, aceste modalități de exprimare pentru a-și asigura stabilitate financiară.
Cele două romane discutate astăzi par a avea prea puține puncte comune, însă dialogul a fost fluid, permițând schimbul de opinii și alternarea subiectelor grave cu ironia și umorul. A fost o „călătorie” deopotrivă emoționantă și lucidă, un amestec de tandrețe și duritate. Așadar, prima zi de FILIT la Alecart s-a scris sub auspiciile trecutului dureros și ale prezentului contondent, ale autenticității, sentimentului de vinovăție, pericolului de a deveni indiferenți. Am fost emoționați de realitățile istorice povestite de Lilia Calancea și am râs, însă cu un zâmbet amar la recuperarea unor bucăți de adevăr despre lumea politică grotescă din romanul lui Cristian Fulaș.
Părăsind curtea Muzeului „Vasile Pogor”, am rămas cu o întrebare: Ce pot face să nu fiu și eu un călău al adevărului în lumea în care trăiesc, ce se poate face împotriva „speciilor” ce colcăie liber în jurul nostru?
*Ana Maria Constantinescu, redactor Alecart, este elevă în clasa a XI-a, științe, la Colegiul Național Iași.
Foto: Alina SAVA
