Întâlnirile ALECART la FILIT. Ziua a 3-a: despre dependență și literatură

Nu pot să transmit cum doare.

A treia zi de Filit s-a apropiat cu pași repezi și parcă în doar câteva clipe (intense, perfecte) a și luat sfârșit. O zi plină, care face cât o mie de cuvinte. Totul a început la 8:15. Nu cu prima oră de curs, ci cu o reîntâlnire. Cristian Fulaș a venit la Colegiul Național. Nu pentru a discuta despre Specii (o făcusem în prima zi de Filit), ci pentru a aborda frontal o problemă des întâlnită în zilele noastre, o problemă cu care și el s-a confruntat și căreia cu greu i-a supraviețuit: drogurile. „Sentimentul de frică, de acolo pleacă dependența”. Nu e o frază de prevenție, ci gândul transpus direct, cu detașare chirurgicală, a celui care știe despre ce vorbește. Cristian Fulaș ne-a împărtășit experiența dureroasă și neiertătoare cu drogurile pe care a început să le consume încă din liceu. Acesta mărturisește că a devenit în timp prizonierul propriului trup, transformat încet-încet într-o fabrică de filtrat medicamente. După 10 ani în care a fost prizonier în propria minte, își înlocuiește dependența – plină de suferință fizică și mentală – cu una a creativității: ,,O dependență o înlocuiește pe alta”. Noua dependență este chiar literatura. Astăzi Cristian Fulaș este cel pe care îl cunoaștem: un excepțional prozator.

Lumea este atât de mare și de frumoasă, nu există lucru mai frumos pe lumea asta decât lumea însăși.

Acesta a fost începutul. Am așteptat apoi ora 15 pentru a reveni în locul devenit casă zilele acestea pentru alecartieni, la Muzeul „Vasile Pogor”, pentru a ne întâlni și a împărtăși gândurile despre cărțile a două autoare, venite din spații geografice apropiate de noi (Macedonia, Cehia) și totuși încă puțin traduse în română: Lidija Dimkovska și Petra Hůlová. Purtați de notele când grave, când tânguitoare și armonioase ale flautului (mulțumim cvartetului de la Colegiul de Artă „Octav Băncilă”, format din prof. Mihaela Popa, prof. Paula Rusu, Codrina Anghilene, Violeta Marie Kalypso Wrave – eleve, care a interpretat două părți din Flutes en vacances, de Jacques Castérède și două bucăți din Jour d`étè à la montagne, de Eugène Bozza), le-am ascultat apoi pe Teodora Giugula și pe Alexia Lișneanu vorbind despre cele două romane pretext ale întâlnirii de astăzi: Camera ascunsă și Munții Roșii.

Deși în O viață de rezervă viața Zlatei și a Srebrei stă la baza unei minuțioase analize a vieții de familie și a societății macedonene, a disecării sentimentelor contradictorii de dragoste și de dependență, de ură și a stării de sufocare pe care o trăiesc două gemene siameze până în momentul separării lor și a supraviețuirii doar a uneia dintre ele (pretext de a vorbi despre procesul de dezintegrare a statelor fostei Iugoslavii), Lidija Dimkovska pune accent pe fața luminoasă a lumii, atât în Camera ascunsă, cât și în viața de zi cu zi. În ochii scriitoarei, lumea ce ne înconjoară este artă, un adevărat mister pe care tânjește să îl descopere în fiecare zi. Prin literatură și călătorind, descoperind oameni și țări. Ea mărturisește că, dacă ar putea, în fiecare an s-ar stabili într-o altă țară („acesta este visul meu american”), pentru a putea intra în contact cu noi culturi și oameni, însă nu dorește să se simtă dezrădăcinată. Lidija Dimkovska a precizat că niciodată omul nu se va putea simți împlinit doar din punct de vedere fizic, căci trebuie să aibă grijă în egală măsură și de suflet, să îl modeleze prin ceea ce iubește să facă, prin pasiuni: ,,Fiecare dintre noi este un suflet, nu numai un trup care poate fi satisfăcut”.

Proza și poezia sunt parte din viața și din sufletul meu.

Am redescoperit altfel pe parcursul întâlnirii experiențe literare și personale, printre care și amintiri din cei 7 ani petrecuți în România, țara care i se părea în anii `90 perfectă pentru tinerii scriitori, căci le punea la dispoziție o realitate ce putea fi cu ușurință transpusă literar. Am fost emoționați când am aflat că a ajuns nu doar să gândească în română, ci și să viseze. ,,O parte din viața mea a rămas aici, în România”. În timpul facultății, aceasta se considera doar poetă și nici măcar nu dorea să audă cuvântul ,,proză”, însă, ulterior a realizat că iubește în egală măsură să povestească: ,,Când am început să scriu proză, am descoperit că îmi place să povestesc”. Vorbind despre ce presupune a fi scriitor, Dimkovska a amintit despre momentele de singurătate, de oboseală, nu doar despre experiența festivalurilor literare, subliniind reflexia, oglindirea fiecărui autor în propria creație și în propriile personaje – care împrumută de la cel care le-a creat diferite emoții și trăiri: ,,Prin scris arătăm și cine, ce suntem noi, scriitorii”.

Este mult mai important să fii cititor decât scriitor.

Scriitoarea mărturisește că în copilărie a descoperit singură cărțile, acesta fiind un factor care a dus la dragostea pentru romane și pentru volumele de poezii: „Dacă citeam prea mult eram certată. Eu singură am ajuns la cărți”. Raportându-se la propriul trecut, Lidija Dimkovska atrage atenția asupra importanței lecturii de calitate și încurajează tinerii să se apropie cât mai mult de cărți și de lumea plină de infinite posibilități a literaturii.

Literatura nu trebuie să ilustreze o teză, nu trebuie să fie propagandă. Literatura trebuie să lase libertatea de alegere.

În aceeași direcție s-a situat și Petra Hůlová, ce vede literatura ca un spațiu sigur și liber, în care cititorul poate empatiza cu unul sau cu mai multe personaje fără să fie judecat, fără să fie criticat și fără să i se ceară un răspuns pentru alegerea făcută. Astfel, ea consideră că este necesar – ca scriitor – să povestești din mai multe perspective și să îi dai libertate absolută cititorului să interpreteze atât acțiunile personajelor, cât și modul în care ele se raportează la alegerile lor: ,,Tind să arăt mai multe perspective și să las cititorul să interpreteze. Vreau să creez un spațiu liber în care dumneavoastră ca cititori să respirați liber”.

Noi vrem ca lumea să fie un spațiu securizant pentru relațiile noastre cu ceilalți.

Petra Hůlová inițiază însă și o discuție despre psihicul omului. Pornind de la fricile pe care le trăim fiecare, ea ne încurajează să nu ne ferim de durere, să nu o respingem complet din viața noastră. Prin intermediul fricii devenim mai puternici, mai deschiși față de cei din jur, inclusiv față de cei care nu ne doresc binele sau dragostea. Astfel, vom fi împăcați cu noi înșine: ,,Haideți să nu ne închidem în noi din cauza fricii de a fi trădați”. De asemenea, Petra Hůlová mărturisește că un scriitor are puterea să înțeleagă pe oricine, oricât de viclean sau de nemilos ar fi. Ea crede că în orice situație există măcar un mod de a înțelege o persoană: ,,Cred că pot înțelege pe oricine. Există mereu moduri de a înțelege oamenii”.

De la două romane aparent diferite, Camera ascunsă și Munții roșii, de la două scriitoare cu experiențe diferite, dar convinse că lumea este un loc al responsabilității, că literatura nu poate fi decât aproape de sondarea a ceea ce este în noi și în afara noastră, că e esențial să-ți înțelegi identitatea, s-a născut un dialog în note grave, în care s-au evocat realități istorice, s-au mărturisit crezuri și amintiri și de la care am plecat întrebându-ne ce este cu adevărat o familie și dacă ne poate fi și literatura familie.