Azi a fost a doua zi de FILIT- festivalul care face palpabilă frumusețea literaturii, care reunește oameni din toate colțurile lumii – scriitori – cu noi, cititorii, și aduce în prim-plan viața copleșitoare, dureroasă, însoțită de oaze de frumusețe pe care o simt personajele și care le fac să lupte pentru ca povestea lor să fie auzită.
Locurile în sala primitoare a Casei Pogor, Studio J, au fost ocupate cu două ore înainte de începerea evenimentului. Stăm inclusiv pe podea pentru a asista la dialogul fascinant dintre autorii invitați și noi, martorii frumuseții construite de aceștia, pentru a audia bucățile muzicale ce deschid fiecare Întâlnire Alecart, pentru a admira expoziția de pictură a lui Ioniță Benea – cu tablouri realizate special pentru această ediție a festivalului.
Întâlnirile Alecart la FILIT sunt dintotdeauna un prilej de bucurie pentru cititorii pasionați. Fiecare dintre acestea începe cu un moment muzical susținut de elevii și profesorii Colegiului Național de Artă „Octav Băncilă”. Astăzi i-am ascultat cu drag pe Smaranda-Elena Ceaușu și pe David Ștefan Constantinescu, elevi la clasa de canto coordonată de profesor Daniela Ciocoiu, acompaniați la pian de doamna profesor Smaranda Acatrinei. Au fost momente pline de emoție, înălțătoare, care au constituit prologul perfect pentru dialogul fascinant dintre cei doi invitați de astăzi – Alena Mornštajnová și Cătălin Dorian Florescu.
După clipele sensibile pe care le-am trăit ascultând muzica, am pătruns în universul Hanei – unul dureros, ale cărui imagini mi-au rămas întipărite în minte prin detalii impresionante, dar care încurajează cititorii să nu uite să-și păstreze în suflet frumusețea. Ne-am întors în timpul epidemiei de tifos pentru a descoperi povestea familiei, a ceea ce au însemnat lagărele în timpul Holocaustului și cum arată viața de după acestea. Apoi am ajuns în America, în New York-ul geros al anului 1888, a cărui poveste extraordinară ne-o spune Cătălin Dorian Florescu și care se întinde pe aproape un secol de dincolo de Ocean până pe malul Dunării, la celălalt capăt al lumii. Deși sunt două romane care ne poartă prin timpuri distincte, în Hana și în Bărbatul care aduce fericirea personajele își caută mereu locul în lume prin și în relatările tumultuoase ale altora, dar care ajung să le și aparțină.
Alena Mornštajnová leagă viețile cumplite ale unor personaje care nu își doresc moartea. Moartea provoacă teamă, distruge și trezește omul la realitatea întunecată, sufocantă, ce destramă ființa. – Maria Oglinzanu
Mai putem construi o imagine a paradisului? Ne mai putem reîntregi sufletul? Cu aceste întrebări a rămas Maria Oglinzanu la sfârșitul romanului Hana, întrebări care m-au provocat să mă gândesc ce am face dacă nu am avea speranță. Speranța se pierde în suferință, iar iadul devine din ce în ce mai suportabil. Mira, unul dintre personajele principale, a rămas orfană la vârsta de 9 ani. Tot ceea ce avusese până atunci, frați și părinți, au devenit trecut, iar singurătatea este tot ce mai are, învățând să supraviețuiască pierderii. În casa Ivanei, cunoaște ura și răutatea copiilor acesteia, dar care sunt întrerupte de ciocănitul care se aude într-o zi în ușă: era Hana, mătușa care avea mereu în buzunar un colț de pâine. În cazul Hanei, moartea e înțeleasă diferit: ea e dorită, așteptată, înseamnă speranța eliberării. Experiența lagărului a forțat-o să trăiască în vinovăție, reamintindu-și mereu de trecutul pe care știe că nu îl va putea schimba niciodată. Hana se simte responsabilă de moartea celor din jur, trăiește cu regret, cu un dor intens, iar singura persoană care o înțelege – chiar dacă târziu – este Mira. Destinul le aduce pe cele două laolaltă. Numărul Hanei, pe care nepoata îl descoperă pe brațul acesteia, nu este format din simple cifre – fiecare ascunde un strop de durere, o suferință atroce, făcută treptat suportabilă de Mira,cea care îi șterge o parte din vinovăție. Astfel, poveștile devin cicatrici care o învață pe Hana să ierte, care i-au adus ei și Mirei liniștea de care aveau nevoie.
Pentru mine, romanul a semănat cu urcarea unei scări uriașe, fiindcă punctează evenimente istorice importante, precum căderea turnurilor gemene, iar firul narativ curge de la un spațiu la celălalt. – Luiza Sfîcă
Luiza ne-a introdus în atmosfera universului bărbatului care aduce fericirea. Avem o Americă asaltată de imigranți care caută să facă real visul american, iar la aproape 7700 de kilometri distanță se află România. Poveștile sunt spuse de cei care își descoperă propriul trecut, Ray și Elena. Ray, primul narator, vorbește despre bunicul său Ray, iar Elena poartă cu ea povestea dureroasă a mamei sale, cealaltă Elena. Un simbol esențial este apa, ce devine ca un sicriu în care suferă rudele celor doi și care îi poartă într-o lume în care vom ajunge inevitabil. Soarta zdrobește speranțele personajelor: mama Elenei se îmbolnăvește de lepră, iar Ray – cel poreclit Chibrit – luptă să supraviețuiască. Ray duce o singură viață, dar are mai multe identități, devenind nu un cineva, așa cum își dorește, ci un oricine, incertitudinea fiind parte din viața lui. Cine este totuși bărbatul care aduce fericirea? Ar putea fi bunicul care cânta atât de frumos? Ar putea fi Ray din prezent, nepotul lui, actorul care joacă într-un mic teatru dintr-un oraș uriaș? Fericirea înseamnă tot ceea ce nu se suprapune cu dorințele noastre – chiar dacă în roman această stare este descrisă într-o manieră dureroasă. Deși ea vine sub diferite forme, personajele se zbat să supraviețuiască, să facă suportabilă viața, chiar dacă vor deveni, la rândul lor, amintire.
Pentru mine, Hana este despre sensul vieții a două femei. Atunci când vrei să trăiești trebuie să știi pentru cine o faci. Iubesc să scriu. Mereu mi-am dorit asta. Hana învață să trăiască din nou, să caute sensul vieții de-a lungul anilor alături de Mira. La finalul cărții este ușor diferită și există speranță în viața ei. – Alena Mornštajnová
A trăi înseamnă să iubești, să ai pentru cine să o faci. Scrisul a devenit pentru Alena Mornštajnová singura modalitate prin care poate relata aspecte ale vieții pe care unii oameni le uită. De aceea a ales să scrie despre epidemia de tifos ce a lovit și orașul în care locuia. Bunica ei s-a îmbolnăvit de această boală când era foarte tânără, iar toate paturile din spital erau ocupate. Ea a rămas pe o targă, pe culoar, cu febră foarte mare, care îi provoca vise înspăimântătoare. A căzut de pe targă și a mers pe holul spitalului până a ajuns la o fereastră de la care a alunecat. Singurul lucru de care își mai aducea aminte familia era durerea de picioare rămasă bunicii în urma loviturii puternice. Deși în oraș au murit oameni, nimeni nu mai avea în minte imaginile îngrozitoare ale epidemiei. Inițial, autoarea nu a intenționat să scrie despre Holocaust, dar, documentându-se despre istoria locului natal, a aflat de dispariția comunității de evrei – toți evreii care locuiseră în oraș ajunseseră în lagăre și nici măcar unul nu s-a mai întors. Acela a fost momentul în care a simțit că nu poate să evite să scrie despre acest adevăr cutremurător. Doar în acest fel lasă mărturia vie a faptului că ea nu are puterea de a uita viețile celor care au trăit înainte.
Nu am avut bunici sau părinți care să semene cu vreunul dintre personajele mele. Totuși, Ray este un om care are impresia că trăiește visul american. – Cătălin Dorian Florescu
Am fost impresionată când l-am auzit pe Cătălin Dorian Florescu povestind cu atâta har despre propria viață și despre experiențele sale din Elveția, America și România. Ne-a dezvăluit că Ray este – într-o anumită măsură – un bărbat pe care l-a cunoscut în Washington. Pentru scrierea romanelor, călătorește foarte mult, discută cu oamenii, iar într-o bibliotecă în care se documenta s-a întâlnit cu cel care mai târziu urma să devină protagonistul cărții. Ray organiza propriile spectacole imitând alți artiști și personaje și, chiar dacă „navighează” printre personalități, în volumul său, Cătălin Dorian Florescu îi oferă o identitate proprie și îi îndeplinește visul american – acela de a deveni cineva.
Am plecat în Elveția, unde am devenit precum o plantă fără rădăcini. Scrisul a fost o necesitate, altfel m-aș fi simțit în exil. – Cătălin Dorian Florescu
Pe lângă povestea lui Ray, Cătălin Dorian Florescu este el însuși un om-poveste. La vârsta de 15 ani a ajuns în Elveția, unde a învățat limba germană și s-a adaptat noii culturi. A trebuit să îmbrățișeze prezentul și să nu i se împotrivească nici lui, nici trecutului. Îi place să povestească, scrisul devenind esențial pentru a nu-și pierde identitatea. Astfel nu se simte în exil, poate exprima ceea ce e fundamental în sine, iar cea mai puternică dorință a lui este ca propriile romane să nu devină un act politic prin care să demonstreze un anumit lucru, ci să vorbească fiecăruia în funcție de experiența de viață pe care o are. Cel care citește își asumă povestea din carte și o preia dându-i substanță. Scopul scriitorului este de a arăta cum omul trece prin viață și ea continuă să dăinuie. Literatura nu este un scenariu, literatura este o invitație de a fi împreună cu scriitorul și, de aceea, prima frază a romanului este esențială. Avem în față atâtea imagini, cea a fluviului agitat și a lui Ray care vede cum morții sunt duși spre navele din port, iar primele cuvinte ne ajută să-l găsim pe autor, să-i descoperim vocea. Totuși, ce își dorește Cătălin Dorian Florescu este să arate cursul istoriei prin poveștile cărora le dă glas. În noul roman al domniei sale, despre care am avut prilejul să ascultăm câteva cuvinte, Turnul focului, el aduce la un loc oameni ce devin martorii anilor care se scurg, istoria obligându-i să o ia mereu de la capăt.
Pe măsură ce scriu, textul se schimbă. Am o idee de final, dar mi-am dat seama că Hana trebuie să aibă propria voce. De aceea ea scrie povestea din timpul războiului. – Alena Mornštajnová
Scriitoarea din Cehia a subliniat faptul că în orașul natal nu există niciun monument, nicio dovadă că oamenii despre care a vorbit în romanul său chiar au existat. Acesta este și motivul pentru care a simțit nevoia să le spună povestea, creând personajele din Hana și readucând în memoria tuturor episodul pierdut de atâtea generații. Un alt lucru despre care ne-a vorbit Alena Mornštajnová a fost prăjitura pe care Hana o cumpără cu ocazia zilei de naștere a surorii ei și din cauza căreia familia Mirei ajunge să se îmbolnăvească de tifos. Prăjitura are forma unei coroane care se pune pe morminte, deci un simbol al morții, dar în cultura cehă, aceasta reprezintă viața. Chiar dacă detaliile se pot pierde în traducere (în română, prăjitura e un choux à la crème), cititorii vin mereu cu întrebări astfel să reîntregească sensul.
Visul american este acela de a ajunge în țară. Viața decentă în America poate fi și ea un astfel de vis. Este esențială vitalitatea, să îl simți pe cel de lângă tine. Opera de artă la care lucrăm zilnic este propria noastră viață. – Cătălin Dorian Florescu
Pretutindeni, dar mai ales în America, oamenii își riscă viața pentru a avea o alta. Mulți lucrează fără contracte, iar viața normală poate deveni una nobilă sub zgârie-nori. Dacă nu ne asumăm acest vis și nu ne asumăm cine suntem, originea noastră se va pierde și vom trăi într-un permanent exil interior. Vocea noastră nu se definește prin click-uri, ci în contactul cu realitatea, când ne putem uita în ochii celuilalt să îi vedem ființa. Doar în acest fel recuperăm frumusețea din noi, ce pare a dispărea în urma tehnologiei. Acest lucru și-l dorește și Cătălin Dorian Florescu: să aibă o relație directă cu cititorii, să fie în imediata noastră apropiere.
Ziua de astăzi ne-a adus alături doi scriitori ale căror istorisiri (și istorii) sunt imposibil de uitat. Romanele amândurora comunică între ele dincolo de suferințele personajelor – dincolo de dragoste, speranță, singurătate, tristețe – dorința de libertate.
Azi am devenit și noi personaje alături de Alena Mornštajnová și Cătălin Dorian Florescu, cei care ne-au încurajat să căutăm miezul poveștilor pentru a ne găsi fericirea și a înfrumuseța lumea, pentru a păstra speranța că poveștile noastre nu vor muri niciodată. (Teodora Giugula)
For me the book is about the sense of life, we’re happy because we have something to live for. – Alena Mornštajnová
Bărbatul care aduce fericirea și Hana sunt două romane prin intermediul cărora Cătălin Dorian Florescu și Alena Mornštajnová au salvat și s-au salvat, întrucât ambele recuperează povești bine înrădăcinate în realitate – atât cea a artistului american Ray, a Elenei de la gurile Dunării, cât și destinul îngrozitor al comunității evreiești din orașul natal al scriitoarei și epidemia de tifos ce a ucis câteva sute de oameni – , povești ce s-ar fi stins definitiv odată cu „eroii” lor, dar care astfel au fost salvate. Darul și totodată responsabilitatea de a-și asuma rolul de povestitori ai unor vieți în care răzbat singurătatea, dezrădăcinarea, reziliența, moartea le-au oferit celor doi scriitori un rost, un scop pentru care a meritat să sape adânc printre întâmplările întunecate ale istoriei pline de suferință&duritate: Scriu pentru că nu pot face altceva – Alena Mornštajnová & Nu mă simt în exil pentru că mă pot exprima liber. – Cătălin Dorian Florescu.
În acord cu cel mai nou roman al său, Turnul focului, ce constituie o metaforă vie a istoriei, un martor ce a vegheat și a păstrat adevărurile umanității și ale schimbărilor sale, Cătălin Dorian Florescu consideră că rolul scriitorului este de a prezenta în mod cât mai credibil cititorilor cum omul trece prin toate provocările și vicisitudinile vieții, ale istoriei la scară mică sau la scară mare și cum acesta reușește, în final, să dăinuie, să se ridice la suprafață pentru a respira destul pentru următoarea cădere.
În varianta cehă a romanului, prăjitura ce apare pe coperta originală a cărții și cea care determină totodată răspândirea bolii și, implicit, pierderea familiei Mirei (și a Hanei, căci îi îmbolnăvește sora) este una în formă de coroană, coroană se simbolizează atât viața, speranța, sărbătoarea, cât și doliul, durerea. Prezența Alenei Mornštajnová a adus cu sine povestea cutremurătoare a unui personaj ce în urma contactului repetat cu moartea ajunge să o perceapă nu ca pe o amenințare, ci ca pe promisiunea unei salvări certe, singura ce i-ar aduce eliberarea mult așteptată de suferință și vinovăție. Însă, asemenea artistului de vodevil din romanul lui Cătălin Dorian Florescu, cel ce reaprindea speranța în inimile oamenilor ce îl ascultau cântând, autoarea ne-a readus ingenuitatea, sensibilitatea de care umanitatea duce lipsă în epoci marcate de rău. Această lumină a posibilității binelui se strecoară în final și prin cicatricile de nevindecat lăsate de experiența lagărului de la Auschwitz de sub care Hana nu se putea elibera, atunci când fiica surorii sale intră în viața ei și izolarea este înlocuită de responsabilitatea pentru o altă viață.
În literaritatea textului, acolo mă veți găsi. Pe mine mă veți găsi în primele pagini, nu pe coperta din spate, nu în acțiune. – Cătălin Dorian Florescu
Scriitorul lansează, spune Cătălin Dorian Florescu, o invitație cititorilor de a porni într-o călătorie într-un altfel de limbaj, unul al subtilităților și al emoției. Prin poveștile din romanele sale (și din cel al Alenei Mornštajnová) nu l-am descoperit doar pe autorul din spatele istorisirilor personajelor, ci și realitățile lumii în care trăim. Cea de a doua zi de Filit ne-a oferit ocazia de a vorbi despre două romane ample, care explorează fragilitatea omului și, în același timp, forța sa de a se lupta să supraviețuiască și să caute fericirea. (Ana-Maria Constantinescu)
*Teodora Giugula & Ana-Maria Constantinescu, redactore Alecart, sunt eleve la Colegiul Național Iași.
FOTO: Ioana Fînaru, Alina Sava, Teofil Apopei
