„Arta, indiferent că e vorba despre muzică, sculptură, pictură, literatură, ne poate salva și ne poate oferi șansa de a vedea și de a simți lucruri spectaculoase. Arta ne oferă un refugiu și ne apară de realitatea crudă a vieții.”- Matteo Strukul
„Întâlnirile Alecart” din cadrul Filit-ului reușesc și de această dată să dărâme zidurile dintre cititori și autori, oferindu-ne ocazia nu doar de a pătrunde în universul unor romane de mare impact, puternice, sensibile, fascinante, ci și de a intra în dialog cu cei care le concep – scriitorii ce ne apropie și mai mult de laboratorul lor de creație, de felul în care s-au documentat sau de realitățile zguduitoare care au stat la baza cărților lor. Iar „rețeta” savorii și adâncimii pe care o dobândește dialogul e simplă: lectura.
În timp ce așteptam cu nerăbdare ca evenimentul de astăzi să înceapă, am făcut ceea ce Manuel Vilas ne-a sfătuit joi, la întâlnirea cu domnia sa: să privim în jur și să găsim frumusețea în lucrurile simple, obișnuite. Ignorând forfota celorlalți, deja nerăbdători, am privit spre scenă, spre romanele celor doi invitați, mai exact spre Dante. Enigma, Michelangelo Ereticul și Giacomo Casanova. Sonata inimilor frânte ale lui Matteo Strukul și spre Toți copiii tăi risipiți, de Beata Umubyeyi Mairesse. Imediat, imaginea unei galerii de artă, a unor tablouri ce se completează și creează un tablou în sine, mai larg și mai complex, mi-a răsărit în minte. Imaginea s-a fixat atunci când recitalul de canto, acompaniat de sonoritățile pianului, s-a suprapus peste cele patru coperți și mi-a demonstrat încă o dată că frumusețea există și uneori devine palpabilă. Parascheva Pintili, Bianca-Maria Iova, Maria Vamanu, Antonia-Maria Codreanu, Beatrice-Maria Florea, Sara-Maria Costandache și profesoara Carmen Costea (Colegiul Național de Artă „Octav Băncilă”) ne-au purtat într-o lume în care sensibilitatea și forța și-au dat mâna, un început perfect pentru un dialog răscolitor.
Spre deosebire de zilele precedente, când am putut descoperi elemente comune între romanele scriitorilor invitați (la Samar Yazbeck și Goran Vojnovic – instabilitatea unei patrii ce se revarsă asupra oamenilor ei, schimbându-le dramatic destinul, la Narine Abgarian și Manuel Vilas – importanța memoriei recuperate prin povești, fotografii, scris), cărțile celor doi invitați de azi, Beata Umubyeyi Mairesse și Matteo Strukul, tratează subiecte diferite, provocându-ne să găsim o punte între cei doi, să jonglăm printre epoci, continente și realități. Cutând nu o frontieră, ci spații comune de oglindire. Dialogul a intrat rapid pe făgașul firescului și al curiozității și, prin ambivalența lui, a reușit să atingă atât subiectul genocidului din Rwanda împotriva membrilor comunității tutsi de către membrii etniei hutu din 1994, când scriitoarea avea 15 ani, al originilor și al colonizării și postcolonizării, al tăcerii mai multor generații, dar s-a transformat și într-un periplu absolut fascinant prin Renașterea italiană, căci am mers de mână alături de Michelangelo prin Roma papilor și a intrigilor, descoperind ce înseamnă sacrificiul pentru un artist, avariția tatălui și a fraților, modul în care privirea artistului dezgolea marmura înainte ca dalta să sculpteze uluitoarele lui figuri, apoi ne-am dat întâlnire cu Dante și Casanova, visând pentru câteva momente la Italia de altădată.
Când vorbesc în fața unor adolescenți ca dumneavoastră este ca și cum aș semăna niște semințe care o să crească și o să facă din voi persoane responsabile, capabile, care să spună NU atrocităților. – Beata Umumbyeyi Mairesse
Ideea ciclicității și a vieților sfărâmate care trebuie să renasc din cenușă a fost vizibilă atât în Toți copiii tăi risipiți, unde vocile a trei generații se fac auzite din paginile cărții (celor două, a Immaculatei și a lui Blanche, fiind însoțite de cea a nepotului, „porumbelul” născut de cealaltă parte a lumii, care are curajul de a spune povestea poporului său), cât și în prezentul întâlnirii, pentru că scriitoarea ne-a împărtășit o lecție de istorie din perspectiva unei supraviețuitoare și am putut învăța (iarăși) din literatură o istorie despre care nu se vorbește la școală, o istorie ce nu are loc în Europa, dar care a ucis sau a zdrobit atâtea vieți. Într-un final, o istorie la care am închis ochii, ne-am acoperit urechile și am legat buzele cu un fermoar. Ce poate face generația noastră, a spus Beata Umubyeyi Mairesse, este să nu uităm niciodată trecutul, să ne asumăm faptele și, mai ales, să împiedicăm repetarea catastrofelor trecute.
Chiar dacă lucra mult și câștiga foarte mulți bani, Michelangelo era mereu sărac. – Matteo Strukul
Michelangelo ereticul, asemenea oricărui roman istoric bun, a fost foarte atent documentat, recreerea unei lumi și a unui timp îndepărtat nefiind deloc facilă. Întrebat dacă a descoperit ceva nou despre Michelangelo în timp ce lucra la roman, Matteo Strukul a spus că e firesc să fie așa, că niciodată trecutul nu încetează să ne uimească, chiar și atunci când ne raportăm la personalități foarte cunoscute. Sacrificiile unui artist nu sunt deloc mărunte. Pictând Capela Sixtină, treceau zile întregi fără ca Michelangelo să mănânce (Michelangelo a fost într-un fel ca oricare tânăr, voia să devină cineva, să devină cel mai mare artist al timpului lui.), iar spre finalizarea pictării capelei, el și-a sacrificat văzul și a ținut asta secret. În epoca Renașterii, întunericul ce contrabalansa lumina artelor era inchiziția, susținută de biserică, iar această realitate a provocat un puternic conflict în sufletul artistului, pentru că papii pentru care el lucra nu mai reprezentau spiritualitatea și lui îi era rușine să fie în slujba cuiva care și-a pierdut-o. Așa se apropie Michelangelo de Vittoria și își dedică ultimii ani doar artei și dorinței de a-l sluji pe Dumnezeu prin arta pe care o creează. O dedicare absolută, nu născută din orgoliu, ci din nevoia de penitență.
Am vrut să transmit această „poveste” de viață prin care am trecut prin ficțiune. – Beata Umubyeyi Mairesse
Masacrul din 1994 din Rwanda, care în doar 100 de zile a produs între 800.000 și un milion de morți, reprezintă trauma unei națiuni întregi, a unor familii și a unor oameni care nu mai aveau speranță de salvare (Dumnezeu și lumea întreagă au asistat la masacrarea noastră cu ochii închiși, spune Blanche, unul dintre personajele din Toți copiii tăi risipiți). Această realitate a unui popor care vorbește aceeași limbă, are aceeași religie, aceleași datini, aceeași moștenire culturală, dar care a trecut printr-un genocid a îndemnat-o pe Beata Mairesse să scrie. Pentru că de o poveste ne apropiem mai ușor, indiferent că ea se petrece la celălalt capăt al lumii sau în orașul de lângă noi. Astfel, Beata a transformat realitatea din țara ei natală și într-o poveste de familie, general valabilă, o poveste a legăturilor complicate dintre mame și copii.
Literatura poate face foarte multe lucruri, și în același timp foarte puține. – Beata Umubyeyi Mairesse
Literatura i-a oferit multe scriitoarei, a ajutat-o să înțeleagă ce înseamnă un masacru și că ea este o supraviețuitoare, ce înseamnă să fii o persoană de culoare în fața unui alb, ce înseamnă să fii femeie și, de asemenea, a făcut-o să se simtă mai puțin singură. Deși noi nu ne vom confrunta niciodată cu toate aceste probleme, putem să fim solidari și să ascultăm vocile ce vin și din afara a ceea ce ne este familiar.
Așa cum am fost obișnuiți, cărțile care au stat la baza discuției noastre au fost prezentate de două alecartiene, Diana Maria Huhulea, elevă în clasa a X-a, și Alina Vițel, studentă la Facultatea de Drept, ce au creat o imagine aproape palpabilă ascultătorilor prin impresiile asupra romanelor invitaților noștri.
Când ai în fața ta doi oameni cu experiențe de viață atât de uimitoare, care sunt dispuși să răspundă la cât mai multe întrebări și care te ademenesc într-un alt spațiu decât cel al sălii de la Casa Pogor, încheierea timpului alocat întâlnirii cu ei te aruncă în realitate ca și cum te-ai afla pe o clădire cu o sută de etaje. Ca la aeroport, unde nu poți pleca mai departe cu unele obiecte, și astăzi, după ce am părăsit sala Casei Pogor, ne-am uitat cu atenție și ne-am cercetat sufletul, constatând că am păstrat pasiunea pentru lectură, poveștile împărtășite, emoția ce a circulat printre noi și autografele – toate, dovada că dialogul de astăzi nu a fost doar o iluzie.
*Ana-Maria Constantinescu, redactor Alecart, este elevă în clasa a X-a, științe la Colegiul Național Iași.
