Când istoria nu salvează, dar istorisirea, da: Andreea Răsuceanu & Lionel Duroy & Herman Koch

Cea de a doua zi dedicată Filit-ului, la Întâlnirile Alecart, a fost prilejul descoperirii a trei scriitori diferiți nu doar prin spațiile culturale din care provin, ci și prin problematica abordată și tipul de discurs propus: Andreea Răsuceanu, Lionel Duroy și Herman Koch. Urmând formatul cu care ne-am obișnuit al întâlnirilor Alecart, discuția a fost precedată de un moment muzical de percuție, deopotrivă antrenant și seducător, pentru care suntem recunoscători elevilor Colegiului de Artă „Octav Băncilă”, coordonați de prof. Iustin Rusu, din Asociația Juvenartis. Maniera interactivă prin care a fost gândit recitalul a amplificat conexiunea care deja se născuse între autori și public, dovedind încă o dată că literatura și muzica acționează, de multe și fericite ori, ca elemente catalizatoare.

 

 

Ritmuri interioare și semne ale disfuncționalității  

În prezentarea romanului tridimensional al Andreei Răsuceanu, O formă de viață necunoscută, Mălina Turtureanu a insistat pe ideea construcției narative a unor istorii individuale care alcătuiesc interogații multiple, un vast dosar de existență care uneori poate chiar umbri marea istorie. Întrebată dacă spațiul Bucureștiului din romanul său ar fi putut vreodată deveni Iași sau orice alt oraș al României, Andreea Răsuceanu ne-a mărturisit că Bucureștiul este o parte a imaginarului său, teritoriu care presupune o asumare organică nu doar a spațiului, ci și a scriiturii și tipului de discurs.

Mutându-ne privirea și receptorii afectivi către Cina lui Herman Koch, l-am ascultat pe Horia Munteanu, nou-curajoasa voce alecartiană, vorbind despre salvare și imposibilitatea personajelor romanului să o îmbrățișeze, precum s-a întâmplat, exemplifică Horia, cu Raskolnikov din Crimă și pedeapsă, pentru care credința este singura formă de salvare, de recuperare a sinelui. În Cina în schimb, grandoarea golită de sens, artificială a spațiului și conștiințelor personajelor sunt doar o înșiruire haotică, delirantă, a nefericirii și goliciunii interioare. În continuare, Horia l-a provocat pe Herman Koch la a-și închipui cu ce personaj ar lua cu plăcere cina și autorul dezvăluie, din intimitatea procesului creator, că Paul, figura centrală a romanului său, este cel cu care ar lua și a luat nu doar cina, ci toate cele trei mese ale zilei, prin constanța cu care a fost prezent și a urmat, alături de autor, construcția cărții.

 

Salvarea vine din literatură. La fel și iertarea

Schimbând tonul și direcția discuției, Tamara Bivol a vorbit despre Eugenia lui Lionel Duroy cu o emoție care a electrocutat sala și a vibrat în micul amfiteatru de la ultimele rânduri și până în ochii scriitorilor. Istoria a împărțit dintotdeauna oamenii în victime și agresori, însă, concluzionează Tamara, călăul/ agresorul marii istorii este cel care uită și își asumă uitarea ca pe o întâmplare banală a sorții. Lionel Duroy ne-a mărturisit apoi că din acest imens vertij al asocierilor de multe ori arbitrare din care istoria este compusă, scrisul poate fi o modalitate de salvare și de subzistență. Scriitura poate salva viața. Imaginile pogromului de la Iași, sfâșietoarea soartă a evreilor pe străzile aceluiași oraș, străzi care au astăzi o cu totul altă paloare, dar care păstrează greutatea și gravitatea unui trecut istoric disfuncțional, toate acestea pornesc, mărturisește chiar autorul, din îndelungi conversații cu supraviețuitori ori din munca de documentare, dar mai ales din Jurnalul lui Mihail Sebastian, una dintre prezențele rezonante ale romanului în discuție.

 

Spaimele dinăuntru nostru și răul de lângă noi: despre frici, secrete, ratare

În ceea ce privește raiul și iadul scriitoarei Andreea Răsuceanu, aceasta mărturisește că spațiul copilăriei este cel mai aproape de dimensiunea edenicului, pe când iadul personal este asemănător cu cel al personajului Ioanei, deci absența sub toate formele ei și poate, mai ales, aceea care decurge și îi privește pe oamenii care provoacă o lipsă. În continuare, întrebat care sunt reperele, ori semnalmentele unei familii fericite, Herman Koch dezvăluie că semnele unui astfel de ideal țin de încrederea pe care membrii familiei o împart unii cu ceilalți, dar, în același timp, de măsura în care, cu bună știință, aceiași oameni își permit să aibă secrete. De aici decurge și următoare mărturisire a autorului Cinei, care spune despre cititorii săi ideali că și-ar dori să fie curioși și să îl urmeze pagină cu pagină, capitol după capitol în demersul său.

Vorbind despre construcția și nivelul de așteptare propuse de romanul său, Andreea Răsuceanu spune că acesta nu este nici feminin, nici feminist și că scopul nu a fost acela de a construi tipologii feminine, ci mai degrabă acela de a închipui povestea condiției celui care așteaptă. Revenind la ideea că, în scrisul dumneaei, totul se întâmplă organic, autoarea insistă asupra procesului în decursul căruia personajele au fost cele care au trasat calea. Complementar acestei idei se situează Lionel Duroy, care vorbește despre frica autorului de a nu se pierde în cartea în care se află, invocând o experiență personală, când o frază scrisă nemulțumitor pentru autor a amânat, până la rescrierea acesteia, continuarea romanului la care lucra. Andreea Răsuceanu și Herman Koch sunt de acord asupra necesității scriitorilor de a evita scrisul conform unei formule prestabilite, metodă care nu face altceva, spun cei doi, decât să anuleze caracterul autentic, veridic, al scriiturii și, mai mult, să o conducă spre ratare.

 

Lionel Duroy și adevărul pe care îl așteptăm de aproape un secol

Spre sfârșitul întâlnirii, Lionel Duroy întărește legătura dintre autor și cărțile sale, afirmând că el însuși e compus din acestea. Autorul Eugeniei își amintește, de asemenea, de o cronică literară din publicația Le Monde, în care se afirma despre romanul său că este cartea pe care Mihai Sebastian și-ar fi dorit să o scrie. Și pentru că emoția este cea care decurge și descrie „Întâlnirile Alecart”, Lionel Duroy încheie prin a-și aminti de imaginea unui bărbat în vârstă, cu ochelari negri, care la lansarea romanului Eugenia de la București, i-a mărturisit scriitorului că el este unul dintre supraviețuitorii pogromului de la Iași, acum în postura de ascultător/cititor al propriei istorii.

Sub semnul unor emoții care încă au reverberații vibrante, s-a încheiat o zi în care ochii larg deschiși, întrebările, freamătul unei nerăbdări curioase ies deja în întâmpinarea celei de-a treia zi FILIT care este, mult mai răbdătoare decât noi, pe cale de a se întâmpla.

(*Ioana Tătărușanu, redactor-șef Alecart, este elevă în clasa a XII-a, filologie, la Colegiul Național Iași.)

Foto: Ilinca Zaharia & Alina Sava

Loading Facebook Comments ...

Fii primul care comentează!

No Trackbacks.