FILIT: Michel Bussi și Andrei Gorzo la Întâlnirile Alecart

VOI PĂREA MORT, DAR NU VA FI ADEVĂRAT. Între viață și cărți. Despre sensul și coerența pe care doar scrisul o poate da trăitului

Când intrăm în „Săptămâna FILIT”, avem ocazia de a ne opri din încercarea de a fenta sau de a rezista eroic orelor de școală, de a face echilibristică printre teste și ascultări, de a căuta soluții la materiile de la științele exacte (adică tot ceea ce ne preocupă, ca pe niște elevi serioși ce suntem, în timpul anului școlar) și de a ne bucura doar de literatură! Pentru mine, Întâlnirile Alecart la FILIT, desfășurate pe parcursul celor cinci zile de festival, sunt acel moment cu totul și cu totul special care accentuează importanța poveștilor și a frumuseții în cotidianul vieții noastre și care îmi dau ocazia să savurez fiecare clipă în care discutăm despre personaje și cărți alături de autorii lor.

Mai mult decât atât, la Alecart ne bucurăm de toate formele de artă, care, în egală măsură, au puterea de a ne salva: arta plastică, prezentă în Sala J a Muzeului „Vasile Pogor” prin intermediul expoziției de pictură și grafică semnată de Ioniță Benea, și muzica (fără de care o întâlnire Alecart nu poate începe). Astăzi muzica a fost adusă printre noi de After-Hours Quartet, format din Andreea Sălăvăstru – voce (solistă de pop-jazz), Emanuel Stempel – pian (pianist foarte talentat de jazz, aflat în plină ascensiune), Vlad Stoica – tobe (toboșar din zona jazz-ului) și Cristian Popa – bas (profesor de pian la Colegiul Național de Artă „Octav Băncilă” Iași și, printre altele, tatăl meu, persoana care mi-a arătat frumusețea și virtuțile tămăduitoare ale muzicii). Ei au interpretat două standarde de jazz (Beautiful love -Victor Young, respectiv All of me – Gerald Marks) și cântecul popular românesc Mocirita cu trifoi, în aranjamentul lui Emanuel Stempel. (Ioana Popa)

A doua întâlnire Alecart în cadrul FILIT a fost, așadar, deschisă de un moment muzical – o reafirmare a faptului că literatura nu vine niciodată singură, ci este întotdeauna însoțită de alte manifestări artistice – astăzi de jazz, într-o interpretare la fel de elegantă precum prezența celor doi invitați, Michel Bussi și Andrei Gorzo. Artiștii au creat o atmosferă boemă, căci, cum bine știm, jazz-ul este genul muzical care te cucerește de la primele acorduri, și ne-au transmis o senzație aproape tangibilă de fericire, provocată de șansa de a absorbi o parte din talentul și din sufletul lor „imprimate” pe notele muzicale ce pluteau în aer, printre scaunele albe din Sala J a Muzeului “Vasile Pogor”. (Iasmina Ciocan)

Azi la Alecart, am discutat despre două cărți care, în aparență, sunt total opuse: Cod 612. Cine l-a ucis pe Micul Prinț?, de Michel Bussi, și Ce am învățat de la Graham Greene. O istorie de familie, scrisă de Andrei Gorzo, despre care am descoperit că sunt legate prin relația complexă dintre viață și ficțiune. Teodora Giugula, colega noastră mai mare din clasa a XI, filo, ne-a introdus în universul creat de Michel Bussi în romanul său. Teodora ne spune că, în ciuda tentei polițiste a cărții, Michel Bussi ne invită să îl căutăm pe Micul Prinț din sufletul nostru, să investigăm momentul în care l-am pierdut și să vedem ce putem face pentru a-l găsi. Mai mult decât atât, Teodora recalibrează călătoria parcursă de Ondine și Neven (care are ca scop „rezolvarea” misterului legat de moartea lui Saint-Exupéry și a Micului Prinț) într-una de inițiere, în care cele două personaje învață să iubească, să își păstreze inocența și privirea senină și să își accepte singurătatea – întrucât Neven și Ondine se transformă treptat în dublul personajelor lui Saint Exupéry: Neven este Micul Prinț, iar Ondine pare inițial trandafirul, dar este, de fapt, vulpea care îl îmblânzește și îl face pe acesta să privească diferit lumea. (Ioana Popa)

Întrebarea cu care Teodora își încheie prezentarea este cum l-a descoperit Michel Bussi pe Micul Prinț – cum a apărut în viața sa și unde s-ar afla el acum. Răspunsul a fost că întâlnirea a venit ca o consecință firească a faptului că această „poveste” scrisă de Antoine de Saint-Exupéry este a doua cea mai tradusă carte din lume, după Biblie și Coran. Deși pare o poveste pentru copii, în realitate este una înspăimântătoare, căci în final Micul Prinț moare – acesta este însă, de fapt, spune Michel Bussi, punctul cel mai semnificativ al cărții, întrucât putem numai bănui ce s-a întâmplat cu adevărat cu personajul.

Maria Oglinzanu, colega Teodorei, deci tot în clasa a XI-a și tot la filo, ne-a cucerit prin maniera în care ne-a vorbit despre Ce am învățat de la Graham Greene. O istorie de familie, volumul lui Andrei Gorzo. Maria ne-a povestit despre comunism, realitatea ce a distrus o lume, o generație – de părinți, de bunici, de copii – și despre faptul că Andrei Gorzo a trăit o viață fragmentată, compusă din momente în care traiul nu părea cu totul afectat de un regim crud, totalitar, însă și din momente în care ziua de mâine părea cenușie, instabilă, învăluită în umbre. Din perspectiva unui copil obișnuit să caute lumina și speranța în orice, aceste momente sunt diferite de viziunea gravă a adulților, reprezentând mai degrabă un joc decât o îngrijorare persistentă. Clipele copilăriei se suprapun peste umbra tatălui, o persoană schimbată de experiențele trăite, rămasă cu nimic, victimă a unor întâmplări nefaste extrinseci, dar și a propriilor decizii, un om a cărui ființă și identitate se risipeau în timp ce inima încă îi bătea. Astfel, romanele de spionaj au devenit limbajul secret dintre tată și fiu, o prefigurare a situației în care ajunge tatăl, transformat el însuși în „spion”. Maria își încheie prezentarea întrebându-l pe Andrei Gorzo cum poate salva literatura legăturile cu cei din jur și dacă într-adevăr poate face acest lucru, dacă ea ar reuși să le confere veșnicie. Invitatul nostru ne-a mărturisit că nu este sigur despre aspectul legat de veșnicie, însă motivul pentru care a scris cartea a fost sentimentul insistent și sâcâitor al afacerilor nerezolvate care continua să îl bântuie și senzația că tatăl său a fost uitat – ca și cum pașii săi nu lăsaseră nicio urmă pe drumul pe care a umblat toată viața. Dan Gorzo însuși își dorise să fie uitat, închizându-se în casă în ultimii ani de viață, și ar fi fost cu siguranță îngrozit la gândul că fiul său ar fi scris o carte despre el. Scriitorul a fost surprins de anvergura căpătată de volum și a simțit că l-a readus pe tatăl său în lume. Andrei Gorzo recunoaște că e mult spus că s-a vindecat în perioada în care a scris acest volum – fiindcă sunt lucruri de care nu te poți vindeca niciodată -, însă a avut parte de o anumită satisfacție. (Iasmina Ciocan)

Au recunoscut în ea, ca într-o oglindă formatoare, ceva din haosul și incertitudinea și senzația de instabilitate și de nisipuri mișcătoare a prezentului. – Andrei Gorzo

Cele două cărți doar par diferite. Ele „s-au completat” în dialogul cu autorii printr-un aspect esențial: suprapunerea realității cu ficțiunea. Andrei Gorzo ne prezintă „rivalitatea” din sufletul lui dintre Graham Greene, un respectabil romancier, dramaturg și jurnalist englez, și tatăl său, Dan Gorzo, un om distrus de realitățile României în care a trăit, dar și de ceva dinăuntrul său, de alegerile făcute, un bărbat care ajunge să fie uitat de toți din jur și care se transformă treptat dintr-un tată „obișnuit” în umbra unui părinte. Cartea sa pendulează între spațiul ficțional al romanelor lui Graham Greene și realitatea pe care Andrei Gorzo a trăit-o alături de un tată a cărui viață părea ruptă dintr-un roman cu spioni. Totodată, referitor la statutul de personaj pe care Dan Gorzo îl dobândește într-o anumită măsură, autorul spune că una dintre temerile cele mai profunde a fost legată de gândul că nu ar mai putea să-și amintească de tată în afara imaginii din carte, că l-ar putea pierde pe Dan Gorzo, cel care nu a fost prins întru totul în paginile despre el. Andrei Gorzo ne mărturisește că povestea sa de familie a avut mai mulți cititori decât a preconizat, întrucât Dan Gorzo devine „un personaj” asociat unor vremuri tulburi, pe care momentul în care a apărut cartea (decembrie 2024) le-au adus din nou în memoria noastră.

Ultimele cuvinte din această scrisoare sunt: Mușuroiul de furnici viitor mă înspăimântă deja. Urăsc virtuțile lor de roboți. Eu aș fi vrut să fiu grădinar.

Pe de altă parte, Michel Bussi ne-a amintit despre ultima scrisoare, lăsată neterminată, a lui Antoine de Saint-Exupéry, despre un scriitor care pare a se retrage din viață pentru a-și lăsa personajul, pe Micul Prinț, să trăiască, despre un bărbat ce, deși știa că mașina infernală de război nazistă e pe punctul de a fi zdrobită, simte povara de a trăi într-o lume care va fi din ce în ce mai departe de frumusețe, de ceea ce e autentic în sufletele noastre, o lume de oameni-mașini prinși într-un nou mecanism îngrozitor. Moartea lui Saint-Exupéry poate fi singurul mod al scriitorului adult dezamăgit de realitate de a se metamorfoza în Micul Prinț, de a salva copilul din interiorul său și din interiorul fiecăruia dintre noi.

La fel ca în ziua anterioară, și întâlnirea de astăzi s-a încheiat cu o întrebare primită de la cei doi invitați. Micul Prinț vizitează opt planete și apoi ajunge pe a noua, aici, pe Pământ. Dacă ar fi fost o a zecea planetă, pe cine ar întâlni acolo? ne-a întrebat Michel Bussi. Alecartienii și-au imaginat că Micul Prinț s-ar întâlni pe sine, o variantă a sa din viitor, sau poate propriul copil, lăsându-și astfel moștenire o parte din identitate, că ar putea să întâlnească un alt om foarte singur sau o altă grădină de trandafiri.

Cine ar fi pentru voi invitatul ideal la Alecart?Puteți alege o persoană din orice timp sau loc –a fost provocarea lansată de Andrei Gorzo. Trebuie să recunoaștem că a fost o întrebare care ne-a pus pe toți pe gânduri. Din sală s-au auzit nume ca Hermann Hesse, Dostoievski, Kazuo Ishiguro, Rebreanu sau Orwell. Și nu putem uita numele lui Radu Afrim, căci de tare mult timp ne dorim ca Radu Afrim să vină nu doar să monteze spectacole extraordinare la Naționalul ieșean, ci și să-și facă puțin timp să ne permită să-l descoasem așa cum numai noi știm (oare există vreo șansă ca Radu Afrim să citească aceste rânduri?!).

Concluzia zilei de astăzi a fost că doar împărtășind și realizând un „colaj” al tuturor poveștilor care ne-au impresionat se poate încheia o întâlnire Alecart. Fiindcă abia atunci nu mai vorbim de o încheiere, ci de un moment de respiro înainte de a descoperi un nou autor, o altă carte. (Ioana Popa)

Urăsc virtuțile lor de roboți.

La finalul întâlnirii, la sesiunea de autografe, l-am întrebat pe Michel Bussi dacă acum, după ce s-a documentat atât de mult despre viața lui Antoine de Saint-Exupéry, consideră că scriitorul a avut un plan/ a premeditat să se sinucidă încă dinainte să înceapă să scrie Micul Prinț și, dacă ar fi așa, dacă l-a creat pe Micul Prinț pentru a se elibera de o parte din vină și pentru a păstra o fărâmă din sufletul său încă în viață. Răspunsul primit a fost că, într-adevăr, Micel Bussi crede că Saint-Exupéry își dorea de ceva timp să se sinucidă, însă a creat celebrul personaj pentru a-l lăsa liber să trăiască, să aibă control deplin asupra vieții pe care i-a dat-o și să nu fie asociat cu imaginea creatorului său. (Iasmina Ciocan)