De fiecare dată când se apropie FILIT-ul, simțim că orașul întreg respiră altfel: cu pagini foșnind în aer și cu nerăbdarea de a ne revedea scriitorii preferați. Între 22 și 26 octombrie, Sala Studio J de la Muzeul „Vasile Pogor” – Casa Junimii se va transforma pentru cinci zile în Sala Alecart – locul în care cititorii devin martorii vii ai întâlnirii dintre cuvinte și oamenii care le-au scris. Știm, deviza Alecart rămâne aceeași: „Nici un scriitor nu există în afara cărților lui” (Eugene O’Neill). Și totuși, cărțile citite vara aceasta ne-au lăsat nu doar emoții și imagini, ci și o curiozitate aproape copilărească: cum sunt cei care le-au scris? Cum li se aude vocea, cum le luminează privirea atunci când vorbesc despre vieți și destine pe care ni le-au dăruit prin literatură?
De la Veneția oglindită în mărgăritarele de sticlă ale lui Tracy Chevalier la tăcerea plină de sens a Caterinei lui Carlo Vecce, de la enigmele lui Michel Bussi la nopțile apăsătoare și revelatoare ale lui Isidoros Zourgos, de la livada ascunsă de timp a Nicolei Scott până la codrii memoriei lui Leo Vardiashvili sau anotimpurile Japoniei lui Nick Bradley, fiecare lectură a fost o intrare într-o lume străină și totuși familiară. Iar acum așteptăm să se întâmple miracolul: să trecem din nou pragul acelor lumi, dar de data aceasta cu autorii chiar în fața noastră, la un pas distanță.
- Tracy Chevalier – Sticlăreasa
O uriașă frescă în care viața unei familii de sticlari e legată de destinul sinuos și complicat al Veneției, în care ritmurile existenței pe micuța insulă Murano se despart, se intersectează, se oglindesc și sunt treptat asimilate de cele venețiene, în care viața mică și viața mare se împletesc. O călătorie fascinantă prin istoria unuia dintre cele mai uluitoare orașe și prin transformările unui meșteșug ce i-a sporit faima și a contribuit la consolidarea imaginii de oraș nepereche: fabricarea obiectelor din sticlă de Murano. Un destin prin nimic excepțional și totuși exemplar, cel al Orsolei Rosso – copila, tânăra, femeia matură și apoi bătrâna care traversează epoci – de glorie sau de restriște -, martoră la toate transformările pe care le aduce istoria, „prinsă” într-un altfel de timp decât cel liniar și a cărui curgere se face în buclă, într-un ritm doar al său: Orașul Plutitor trăiește după propriul său timp. Veneția și insulele din vecinătate au părut mereu încremenite în timp – și probabil că așa și sunt. E un timp lichid, ce curge în salturi și se odihnește apoi dens pentru a aluneca iar, când rotunjit, ca mărgele pe care le face Orsola la flacăra lămpii, când aplatizat, cu irizări și suprapuneri, decupând cadre ce străbat istoria a nu mai puțin de cinci secole de mărire și decădere, de recucerire a gloriei apuse și din nou de încrâncenate provocări, de permanentă adaptare. Un timp asaltat de valurile lagunei și de undele de șoc ale progresului, ca aceleași mărgele ce își schimbă forma și culoarea în funcție de talentul și de inspirația artistului, dar și de imperativele realității.
Continuarea articolului, AICI!
- Carlo Vecce – Surâsul Caterinei
Pe firul unei istorii în care gloria fiului a pus în umbră existența părinților, iar despre mamă nu s-a știut mult timp nimic și mai târziu informațiile au fost minimale, fiind imposibil de identificat cu exactitate ceva despre originea și familia ei de proveniență – mai mult, numele de Caterina a ieșit la iveală doar în 1839, într-o culegere de scrisori și documente despre artiștii italieni ai Renașterii, într-unul dintre cele mai puțin poetice acte posibile: o declarație fiscală -, făcând apel la toate documentele disponibile în acest moment, unele recente, valorificând intuițiițiile lui Renzo Cianchi consemnate sub forma unor notițe publicate apoi postum în 2008, după o muncă deloc facilă și o documentare pe cât posibil exhaustivă, Carlo Vecce reface destinul Caterinei, mama lui Leonardo da Vinci. Brodând un posibil adevăr de viață. Nu pentru că el ar putea schimba ceva esențial despre personalitatea sau opera lui da Vinci, nu pentru a umple golurile unui arbore genealogic ce îi poate interesa cu adevărat doar pe specialiști, nu pentru că s-ar mai putea discuta, la peste 500 de ani de la moartea artistului, de o certitudine în ceea ce o privește, ci pentru că, fie și ca posibilitate, viața Caterinei, sclava cercheză târziu eliberată – și mama unui geniu al Renașterii – vorbește despre viața a mii și mii de femei. Din toate timpurile. Femei ce nu au fost libere, dar care au visat și au luptat pentru libertatea și pentru demnitatea lor.
Articolul integral, AICI.
- Michel Bussi- Cod 612. Cine l-a ucis pe Micul Prinț?
Într-un demers provocator, romanul propune o călătorie în lumea de sensuri a cărții lui Saint-Exupéry, o adevărată „colecție” de interpretări și piste de lectură, legate permanent de recuperarea momentelor esențiale din viața autorului francez și mizând pe posibile apropieri dintre moartea acestuia și finalul Micului Prinț. O călătorie în care sunt atrași un aviator care nu a zburat niciodată și un detectiv ce se dovedește o tânără pasionată de această Biblie laică. O călătorie în care planetele sunt înlocuite cu mici insule, iar personajele pe care le întâlnea Micul Prinț sunt oameni în carne și oase al căror destin a fost influențat de lectura Micului Prinț, devenind ei înșiși asemenea personajelor de pe planetele pe care le vizitase acesta. O călătorie în care cei doi, Neven și Andie, descoperă ce se ascunde în spatele traiului fiecăruia dintre cei șase adoratori, cum a ajuns ca viața lor să refacă traiul personajelor de pe asteroizii vizitați de Micul Prinț, cum i s-a întâmplat fiecăruia să devină prizonierul nevoii de a face bani, al vanității, al dezamăgirii și eșecului, al singurătății, al datoriei, al unui misterios atol ce se scufundă periodic în ocean.
Articolul complet AICI.
- Isidoros Zourgos – Câteva nopți și încă una
Nopțile devin instrumentul de măsură pentru viețile care au fost trăite sub frica de a eșua și de a nu îți putea schimba destinul. În doar câteva nopți a fost măsurată și viața lui Eugene Girdot, un bătrân enigmatic căruia Orestis îi citea în fiecare seară romane până când zorii unei noi zile mângâiau din nou fereastra. Noaptea aceea a fost însă diferită, atât pentru Orestis, cât și pentru Girdot, căci tânărul se afla pentru prima dată în ipostaza de scriitor, iar bătrânul își asculta (tot pentru prima dată) întreaga viață sau, mai bine spus, fosta viață transpusă într-o poveste. Era martor din nou la trecutul lui Lefteris, fiul de grădinar pe care l-a abandonat în stepele înghețate ale Ucrainei și, ulterior, odată pentru totdeauna, pe străzile Parisului. Era din nou față în față cu regretele și păcatele pe care le-a săvârșit pe parcursul celor mai zbuciumați ani, determinate de nevoia de a demonstra că e un altul, că acum și el face parte din lumea bună. Și-a întrevăzut din nou prietenii la care a renunțat încet, încet – așa cum a renunțat la el însuși și la acele nopți de vară în care doar poveștile ascultate prin gaura cheii păreau să promită fericirea.
Continuarea recenziei, AICI.
- Nikola Scott – Fetele din livada cu meri
Confruntată cu pierderea treptată a memoriei și a ceea ce a însemnat propria existență până atunci, Violet e nevoită să refacă acea bucată de trecut de care fugise. Nu pentru ceilalți, ci pentru sine, cu atât mai mult cu cât întâmplările din urmă cu șaizeci de ani sunt pe punctul de a ieși la lumină, iar trustul de presă pentru care lucrează Frankie vânează orice fapt scandalos. Suferința provocată de rănile care încă mai pulsează în ciuda anilor ce au trecut dă naștere fricii de a retrăi evenimentele anului 1940, cu toate secretele lor adânc ascunse. Cu mintea înțeleg, zise Violet, dar cu sufletul nu pot uita. Frankie se simte, la rândul ei, prinsă între loialitatea față de principiile în care crescuse, încrederea în bunică, parțial însă știrbită de rolul jucat de aceasta în relația dintre fetița de demult și tatăl ei, și dorința de a demonstra că e o profesionistă, că visul de a deveni jurnalistă s-a transformat într-o carieră pe punctul de a începe cu adevărat.
Articolul complet, Aici.
- Leo Vardiashvili – La marginea unui codru nesfârșit
Uitarea este cea care promite vindecare într-o lume în care adevărul este mult prea greu de acceptat și în care trecutul pare să devină cel mai puternic dușman. Fiecare om are o poveste, un „basm” doar al lui ce poartă numele de ,,destin”. Însă, în clipa în care amintirile și suferința renegate în ultimii ani revin, ești nevoit să te întorci la începutul basmului pe care ai avut atât de mare grijă să îl îngropi printre rămășițele unei copilării ce nu a fost menită să reziste în fericire. A fost o dată ca niciodată… o lume în care nu exista război și în care familiile nu erau despărțite de o graniță. O Georgie în care fiecare pădure avea o vrăjitoare ce ademenea copiii cu dulciuri și în care poveștile interzise erau citite în fiecare seară înainte de culcare. Așa a început basmul lui Sabo și, probabil, așa ar fi trebuit să continue dacă nu era războiul, dacă nu erau obuzele sau gloanțele. Și dacă acel codru nesfârșit al lui Leo Vardiashvili ar fi rămas cu adevărat nesfârșit până la final.
Continuarea articolului, Aici.
- Nick Bradley – Patru anotimpuri în Japonia
Un roman deopotrivă delicat și plin de forță ce spune povestea unor însingurări și a unor împotmoliri, a unor vulnerabilități și a zidurilor ridicate între noi și lume, care se prăbușesc (sau se retrag parțial) prin întâlnirea cu ceilalți. Când ești pregătit să ieși din tine și să demolezi angoasa. Un roman în roman sau o viață ce ajunge să se oglindească în alte vieți, vindecându-se parțial de sentimentul inutilității, trăgându-și forța de a-și căuta propriul drum și de a se împăca cu sine dintr-o poveste ce nu este a sa, dar pe care, într-o anumită măsură, o face să devină astfel. Flo, o tânără americancă stabilită de ceva timp în Japonia, pierdută în labirintul propriilor indecizii și al sentimentului de ratare, își găsește treptat echilibrul traducând o carte. Pe care o descoperă întâmplător, uitată pe bancheta unui tren din Tokyo. E un dar neobișnuit, luat/însușit în grabă și cu sentimentul vinovăției, venit într-un moment de impas: Flo nu știe ce vrea – dacă să plece împreună cu prietena ei în America sau să rămână, a tradus deja un prim volum – un vis împlinit -, dar acesta e un mic eșec editorial, își cenzurează emoțiile, e incapabilă să treacă peste convingerea că nu e suficient de bună, că a ratat totul, că e doar vina ei fiindcă lucrurile nu funcționează așa cum par a funcționa în viețile altora. Senzația de gol o urmărește continuu (…)
Continuarea articolului, AICI.
- Veronica D. Niculescu – Roșu, roșu, catifea
E o continuă tensiune între această frumusețe și inocență ultragiată, între privirea senină brusc lovită de lama unei realități necruțătoare și sufocantul drum al zilelor ce se scurg peste viețile acestor oameni. Povestirile din Roșu, roșu, catifea ne obligă să nu uităm. Dar o fac cu atât de multă tandrețe și înțelegere față de toate cele omenești, încât simți nevoia să întinzi palma și să ocrotești – măcar pentru o clipă – toate acele vieți neîntregi, ușor ciobite, frânte prea devreme. Vieți gârbovite, dar care continuă să caute lumina mierie și să se țină puternic de ea. Stilistic, toate povestirile sunt niște bijuterii. Atent lucrate, comunicând subtil una cu cealaltă – urmărind salturi între vârste și stări, împletind registre și cadențe într-o frazare ce poartă amprenta celui (celei) care trăiește înăuntrul cuvintelor, iubindu-le și crezând necondiționat în îmblânzirea lor. E multă candoare și multă forță în lumea din acest volum – ediția revăzută – Roșu, roșu, catifea. E tot ceea ce poți aștepta de la o carte să-ți ofere: cruzimea adevărurilor și frumusețea de nesuportat a vieții, rigoarea formei, soliditatea textului și delicatețea sufletului omenesc.
Recenzia integrală, AICI.
