Lumea nu poate fi reparată, deoarece tocmai ruptura e aceea care o face să se învârtă.
Cum coexistă istoria personală cu istoria și poveștile de viată ale unei comunități? Ce ne unește și ce ne desparte într-o societate în care toată lumea pare a trăi pe cont propriu? Cum ajunge o soție evreică să închidă ușa casei la două ore după miezul nopții, să își lase în urmă viața, copiii și soțul și să se „arunce” într-o lume plină de neprevăzut, în care nicio altă femeie din comunitatea căreia îi aparține nu mai pășise vreodată până atunci?
Romanul lui Yaniv Iczkovits ne poartă în Rusia secolului al XIX-lea, într-o societate în care evreii și neevreii – polonezi, ruși – sunt cu toții supuși regulilor unui imperiu pe cale să fie zguduit din temelii, ale unui imperiu multietnic, pestriț, cu legi injuste, cu un viitor aflat sub semnul incertitudinii, în care toți se judecă unii pe ceilalți, iar apartenența la un grup devine singura formă de individualizare. Oamenii se ascund în umbra zvonurilor, în spatele ușilor închise, a pozițiilor sociale și a intereselor personale. Iczkovitz înfățișează o lume guvernată de norme arhaice, în care frica se pitește pretutindeni și se manifestă în nenumărate forme. O găsim până și în inimile celor mai puternici soldați, în cele ale urmăriților, dar și în ale urmăritorilor, în sufletele unor oameni nevoiți să aleagă între interesele statului, sau recunoștința datorată, sau legile comunității și ceea ce le dictează inima.
Mulțimea se înconvoaie sub greutatea epuizării și a terorii. În ciuda enormei lor puteri colective, oamenii sunt mai slabi și mai supuși decât unul singur. Este oare posibil ca frica să nu fie doar o emoție care-i ia în stăpânire, ci mai curând o alegere, o alegere conștientă, care mătură totul în calea ei?
Și totuși, lui Fanny Keisman nu îi este frică. Ne se teme să își lase întreaga viață în urmă fără certitudinea că o va mai putea recăpăta vreodată, știind că nimic nu va putea șterge suferința celor rămași acasă. Ea are însă convingerea că faptele și sacrificiile sunt necesare, având conștiința că dreptatea și libertatea nu pot exista fără durere și chin. Poate și pentru că trecutul ei este marcat de imaginea figurii materne vulnerabile. Mama a fost întreaga viață o prizonieră a nesiguranței, a groazei de neprevăzut și a neputinței de a avea controlul propriei vieți. Astfel, singurele momente de intimitate și de fericire deplină alături de ea au fost atunci când fetița de altădată veghează trupul neînsuflețit al femeii, agățându-se cu putere de el.
Știe că nu doar mama ei e obosită, ci că și lumea întreagă e obosită.
Călătoria lui Fanny poate fi privită în acest sens drept o formă de revoltă, o răzvrătire față de alegerile și slăbiciunea mamei, față de supunerea surorii ei Mende, dar mai ales față de destinul tuturor femeilor care nu aveau curajul să aibă o voce, să lupte împotriva unei lumi în care doar bărbații își părăseau soțiile și căminul, incapabili să își asume responsabilități și lăsănd în urmă femei nefericite, îndurerate, prizoniere ale stării de aștepare. Există o secvență în roman care explică parțial gestul lui Fanny. E imaginea câinelui cu trei picioare, fricos, permanent umilit, dar care într-o zi alege să muște mâna care refuza să-i ofere osul, la fel cum Fanny decide să se împotrivească legilor nescrise ale comunității. Nu pentru ea, ci pentru a alina suferința pe care o vede în ochii surorii, ieșind, totodată, din umbra cuvintelor care au urmărit-o întreaga viață: Nu acum, Fannychka, nu acum, mamme e obosită.
Agenții tăcuți ai nedreptății sunt mereu la lucru, și orice suferință care apare într-un loc e facilitată de acceptarea ei supusă într-un alt loc. Fanny se simte complice la nedreptatea care a avut loc în casa surorii sale. Nu, nu complice. Mai mult decât atât. E chiar făptașă.
Fanny pleacă de acasă în căutarea lui Zvi-Meir, cu ochii încercănați, umbriți și triști ai mamei sale în minte, pe care îi recunoaște în cei ai lui Mende, după ce aceasta a încercat să își ia viața, aruncându-se în apele râului Iaselda. Fanny, care pornește spre necunoscut având asupra ei doar un cuțit de măcelărie dăruit de tatăl său (bărbatul alături de care obișnuia să sacrifice ritualic animale), este însoțită de Jijek, un evreu devenit neevreu în ochii comunității, închis în tăcere, a cărui viața a devenit, după ce fusese luat cu forța din casa părinților săi pe când era copil și dus în armata țarului, o mișcare statornică înainte, spre o lipsă totală de sens. Cei doi ajung să fie însoțiți de alte două personaje, în aparență fundamental diferite, dar care impresionează prin complexitatea și modul lor de a se raporta la viață. Pe de o parte, Shleim Cantorul, un evreu ce pare a fi suspendat între două lumi, un suflet rătăcitor care nu cere mai mult de la viață decat un colț de pâine și o vorbă bună. Pe de altă parte, Adamski, și el fost soldat în armata rusă, un om care pare hotărât și puternic, dar care rămâne în sufletul său băiatul ce spăla latrine alături de prietenul său Jijek, nevoit să își lase în urmă identitatea evreiască, pe care ajunge ulterior să o disprețuiască.
Călătoria se dovedește mai dificilă decât și-a imaginat Fanny și plină de neprevăzut, căci imperiul e plin de spioni ai poliției secrete, de tâlhari la drumul mare, de oameni corupți, iar persecuțiile fac parte din viața tuturor. Fanny nu ezită niciun moment, iar voința ei e un catalizator pentru toți cei ce o însoțesc. Deși își pune viața în pericol de nenumărate ori, deși îi este dor de copii și de o viață pe care nu o va recăpăta niciodată, deși tânjește și e epuizată, este ceva ce Fanny nu simte niciun moment: regret.
Are mintea întreagă sau e nebună, nici că i-ar putea păsa mai puțin. E inundată de nenumărate emoții, dar nu regretă nimic. E conștientă de toate consecințele pe care le va avea de suportat, chiar și de faptul că își va pierde copiii, și cu toate astea nu dorește să dea timpul înapoi și să facă lucrurile altfel.
Într-adevăr, pentru toți cei ce o cunoscuseră, Fanny este și va rămâne o vilde chaya, „o sălbatică”, dar tocmai această sălbăticie este cee care îi dă curaj să lupte, să ducă până la capăt ce și-a propus. Nu atât pentru a-l găsi pe soțul fugar al surorii sale pleacă ea, ci pentru tot ce i se pare nedrept și strâmb în această viață. Călătoria ei printre evrei și neevrei, printre oameni în aparență fundamental diferiți, dar care ajung să fugă împreună de aceeași lume și să demonstreze că dincolo de ideologii, de nedreptate și de constrângerile istoriei, mai există încă umanitate și speranță e o călătorie împotriva prejudecăților. Pentru că profunzimea existenței noastre provine tocmai din alegeri și din faptele ce decurg din ele, în fiecare dintre noi existând o voce mai puternică decât legile lumii și ale istoriei.
[Citiți AICI cronica Întâlnirii Alecart cu Yaniv Iczkovits & Rober Șerban și AICI – a altă recenzie a volumului FIIca măcelarului!]
*Antonella Malfara, redactor-șef Alecart, este elevă în clasa a X-a, științe, la Colegiul Național Iași. În clasa a IX-a obținut Mențiune la faza națională a Olimpiadei de limba și literatura română.
