FILIT. Ziua a cincea sau Literatura mai mult decât Literatura

Literatura adevărată e mai mult decât literatura, așa cum realitatea e mai mult decât realitatea.(…) Poezie adevărată e în puține cărți de literatură. O găsești și în joc, și în fizică, și în pictură, și în baschet, în tot ceea ce are un plus de intensitate care te face să crezi că lumea merită trăită. – Radu Vancu

Ultima întâlnire din aceasta săptămână. Ultima zi de FILIT. Nostalgia începe să plutească ușor prin aerul amfiteatrului care ne-a fost acasă în aceste multe momente de intimitate cu literatura și cu oamenii ei. Ne așezăm pe scaune, așteptăm, știm că astăzi se termină festivalul, dar, în tăcerea de dinaintea deschiderii evenimentului, se ascunde poate cea mai mare solidaritate. Elevi, tineri, cititori, cu toții am venit să ascultăm încă o dată povești, să cerem răspunsuri și să fim, așa cum ne îmbie spațiul Alecart, în interiorul literaturii și nu în marginea ei. A 5-a zi. Sună mult mai bine așa.

Încheiem ediția a șasea a Festivalului de Literatură și Traducere Iași cu un moment în care poezia și proza își dau mâna, cu un dialog care sper să se așeze sub același semn al bucuriei, al sărbătorii, al gândului viu. Așa începe Nicoleta Munteanu întâlnirea noastră. Cifra magică își are rostul ei. Trei invitați. Iulian Ciocan ne vede și ne simte aproape de la Chișinău. Radu Vancu (îi) și ne vede de la Sibu, iar Augustin Cupșa ne urmărește și ne ascultă de la Paris. Multe lucruri de împărtășit, puțin timp. Dar avem literatură, dezbatere, muzică și multă curiozitate.

Trei cărți diferite, intrigante, trei autori la fel de vii ca operele lor și trei redactori Alecart a căror pasiune pentru cuvântul scris se manifestă de fiecare dată cu aceeași intensitate și bucurie.  Despre cartea lui Iulian Ciocan, Dama de cupă, ne-a vorbit Tamara Bivol, cea care a simțit cum fiecare pagină a cărții își are identitatea și rosturile ei. Emoția și, în primul rând, convingerea din glasul Tamarei mă fac să cred că discursul ei nu reprezintă o simplă prezentare de carte, ci că el este, de fapt, o completare fermă și profund onestă a gândurilor, constatărilor și imaginilor conturate de Iulian Ciocan, venită din partea cuiva care simte și trăiește pe ambele maluri ale Prutului. Pentru Tamara, Dama de cupă este un roman cu rol de catalizator, care scoate în evidență anormalitatea din normalitatea vieții noastre, un roman care se simte, se citește și se trăiește. Urmărind cele mai percutante contururi ale cărții, Tamara ne-a vorbit despre societate, despre oameni și despre dezamăgiri, transformându-și prezentarea într-un îndemn. Cum orice carte are influența ei asupra noastră, Tamara a ajuns la concluzia că Dama de cupă vine să ne trezească și ne-a mărturisit că, atunci când va ajunge acasă, în Chișinău, când  se va urca în troleibuz și când i se va spune iar să treacă în spate, că este loc, ea nu va tăcea, ci va întreba dacă mai este, oare, loc pentru dezamăgiri.

Schimbând registrul, Anastasia Fuioagă ne-a prezentat volumul lui Augustin Cupșa, Așa să crească iarba pe noi, un roman care înfățișează evoluția unui tânăr într-un mediu, după spune Anastasia, pe care nu l-am cunoscut niciodată cu adevărat. Tuturor ni s-a întâmplat să trecem prin suburbiile unui oraș, să conștientizăm ce se întâmplă acolo și să concluzionăm superficial: „Așa se întâmplă în România”. Dar acolo trăiesc oameni, acolo cresc și se formează copii. Anastasia a fost impresionată de atmosfera imprimată de temporalitatea bulversantă din interiorul romanului: întâmplări petrecute la vârsta de 8-9 ani par a fi decupate din perioada adolescenței, în timp ce întreaga acțiune a cărții se petrece într-o singură zi. Colega noastră a discutat și problema emigrării, evidențiind modul în care Italia devine mediul idealizat al românilor, amintind de visul american care a fascinat atâția tineri. Anastasia a observat cum, în cazul protagonistului, autorul nu a dat niciun verdict: nu știm  dacă acesta va (mai) pleca sau nu, astfel că prezentarea s-a încheiat cu o întrebare către public, într-un joc provocator al perspectivei și opțiunilor personale: Voi ce ați alege?

Migrând spre spațiul blând al poeziei, Ioana Tătărușanu ne-a introdus în atmosfera jurnalului scris de autorul volumului 4 a.m. Cantosuri domestice, Radu Vancu. Despre literatura lui Radu Vancu mi-a plăcut întodeauna să vorbesc în sinea mea, reușind să populez toate acele notații livrești abundente și toată acea emoție pe care o are Radu Vancu în scriitura lui, emoție care mi-a dat o mare speranță, speranța că nu există lipsa poeziei. De fapt, poezia există mai ales acolo unde avem impresia că ea nu există. Odată cu întâlnirea cu opera lui Radu Vancu, Ioana are speranța că într-o zi va reuși ea însăși să își formeze acel ochi al privitorului care poate să scoată și să își însușească poezia și din urât, și din frumos, și din absențele oamenilor din jurul nostru pe care cândva i-am iubit, făcând, de fapt, ce a făcut Radu Vancu din frânghia pe care a înflorit-o atât de frumos, din cantosurile domestice, din poeziile de la 4 dimineața în această vârstă care, pentru Ioana este atât de abisală, atât de ascuțită și de rotundă în toate privințele ei. Ioana, a cărei plăcere vie de a se raporta în permanență la literatură s-a resimțit în fiecare cuvânt rostit, a spus că poezia trebuie să ne facă să ne întoarcem privirea către tații noștri, către bunicile noastre, către ceea ce este uman, dar, mai ales, inuman în fiecare dintre noi. Ea l-a întrebat, mai apoi, pe Radu Vancu, cum a influențat poezia pe care a scris-o relația sa cu Dumnezeu, dar și cum Dumnezeu i-a influențat poemele.

Radu Vancu mărturisește: Sunt convins că în literatură există ceva mai adânc decât literatura. Sunt convins că literatura adevărată e mai mult decât literatura, așa cum realitatea e mai mult decât realitatea. Certitudinea că literatura e mult mai mult decât literatura am avut-o când am citit Nostalgia lui Mircea Cărtărescu. Am simțit că în paginile acelea e ceva mult mai adânc și decât literatura, și decât lucrurile din jur, și decât carnea care ținea cartea în mână, că acolo e, de fapt, energia reală a lumii, pe care o găsești uneori în cărțile de poezie, în puține cărți de poezie. Poezie adevărată e în puține cărți de literatură. O găsești și în joc, și în fizică, și în pictură, și în baschet, în tot ceea ce are un plus de intensitate care te face să crezi că lumea merită trăită. Asta e poezia și cred că are legătură cu credința mea de babă medievală și nesofisticată.

Scriu distopii, adică scriu lucruri adevărate.– Iulian Ciocan

Șirul de întrebări care a urmat nu a rămas ancorat doar în spațiul literaturii. Provocat să spună dacă ar constitui un partid anti-ceva în Republica Moldova, anti ce ar fi acela, Iulian Ciocan a răspuns, râzând, că ar constitui un partid anti-toate. Constatând că nu se poate întâmpla nimic benefic deocamdată în spațiul basarabean, autorul a afirmat: Scriu distopii, adică scriu lucruri adevărate. Despre România și despre Uniunea Europeană, Iulian Ciocan spune că Dacă nu ar fi existat UE și Nato, situația din România ar fi fost, probabil, ca cea de la noi, din Republica Moldova. Augustin Cupșa evocă imaginea Serbiei, unul dintre locul amintirilor sale, stat care nu se află în Uniunea Europeană, dar care este, în viziunea sa, profund european. Am avut senzația unei libertăți extraordinare, acea libertate capabilă să genereze realități mai mult sau mai puțin imaginabile, conștientizând, pe de altă parte, starea de nesiguranță și amenințarea resimțite de oamenii de acolo care nu știu în ce direcție vor merge lucrurile. Era un fel de ambivalență. Radu Vancu aduce în discuție statisticile care arată, fără doar și poate, beneficiile aduse de Uniunea Europeană României. Dată fiind clasa noastră politică dezechilibrată, scriitorul concluzionează spunând că fără UE și fără NATO, am fi trăit într-o distopie adevărată din care nu am fi avut ieșire.

Referitor la spații, timpuri și oameni, Iulian Ciocan a fost întrebat dacă îi mai inspiră ceva Chișinăul, răspunzând că acest oraș poate genera o multitudine de teme și motive bizare demne de a fi valorificate de scriitori. În viziunea sa, el însuși e un prozator urban, căci toate romanele sale sunt (direct sau indirect) despre Chișinău, oraș pe care îl cunoaște foarte bine și în care a trăit 50 de ani. Cât despre groapa din Dama de Cupă, scriitor spune că o astfel de groapă nu îi va absolvi doar pe cei vinovați, ci și pe cei fără nicio vină.

Numai literatura poate fi cea onestă.– Augustin Cupșa

Despre existența fotografiilor autentice, Augustin Cupșa, a cărui carte este considerată de mulți dintre redactorii Alecart un roman al imaginilor, afirmă: La vârsta de 20-25 de ani, consideram foarte clar că filmul și fotografia truchează realitatea, că numai literatura poate fi cea onestă. La un moment dat, am ajuns să mă contrazic foarte tare și să devin fascinat de imagine, pentru că am intrat, fără să îmi dau seama și cu mult noroc, în lumea cinematografiei, unde fascinația mea a fost pentru operatorii de imagine, nu pentru regizori, nu pentru actori, ci pentru operatorii de imagine. Am avut o mare preocupare referitoare la felul în care se face imaginea. Cred că, după ce am fost foarte anti-imagine, după ce am fost foarte pro-imagine, am ajuns la o pace, cel puțin o pace relativă. Scriitorul ne-a vorbit apoi despre modul în care și-a construit romanul la nivelul scriiturii, despre atenția acordată timpurilor verbale și eliminarea gerunziilor pentru a crea astfel impresia de loc închis, sufocant aproape, din care țâșnește totuși viața acestor personaje. Despre ritmul frazelor sale și grija pentru a condensa temporalități diferite fără a apela la perfectul compus. După discuția cu Augustin Cupșa, alecartienii au învățat să citească și altfel acest roman, să-i caute dedesubturile narative, să vadă cu alți ochi universul propus de scriitor. Abia aștept să recitesc Așa să crească iarba pe noi!

De la imagine și enunț, discuția a revenit spre spațiul literaturii vii. Radu Vancu vorbește despre specia cititorilor, ei fiind, în viziunea scriitorului, cei cu adevărat capabili să dea viață literaturii:

Există unii cititori care stau și își imaginează că în cărțile respective găsesc ceva care poate fi numit viață sau ceva care să completeze viața. Faptul că vă adunați, ca o sectă extremistă, că citiți cărți, că scrieți despre ele, că faceți o revistă splendidă, că vreți să vă întâlniți cu ființele astea ciudate îmi arată că există credința aceasta de grup care dă literaturii viață. Asta e mult mai important decât ce face scriitorul.

Întâlnirea s-a încheiat cu un moment muzical întreținut de cvintetul de suflători al Colegiului Național de Artă „Octav Băncilă”, coordonat de domnul profesor Sergiu Sandu, cel care a însoțit lumea dialogurilor alecartiene la cea de-a șasea ediție FILIT atât în prima noastră întâlnire, cât și în ultima. Un cerc al tonalităților deopotrivă grave și tandre, al interogațiilor și căutărilor.

Privim în urmă. Vedem cum cele 5 zile de festival s-au scurs. Cu ce am rămas? Cu întâlniri speciale a căror intensitate își va face efectul asupra noastră mult timp de acum înainte. Cu imaginea unor scriitori diferiți în fiecare trăsătură a lor, dar dornici să intre într-un dialog onest cu cei care au ales să le citească operele. Cu lecturi și cu noi idei însușite. Cu o mai mare apropiere de literatura pe care noi, cititorii, o facem să fie vie.

Așteptăm ediția a șaptea pentru a putea spune din nou: Bun venit la Întâlnirile Alecart la FILIT!

 

(c) Foto: Andrei Rusu

Loading Facebook Comments ...
Loading Disqus Comments ...

Fii primul care comentează!

No Trackbacks.