Natura nu creează nimic fără scop. Însă grai are numai omul dintre toate vietățile. (Aristotel)
Zoon Poetikon este o reinterpretare a spuselor filosofului grec Aristotel care în lucrarea sa Politica ne vorbește despre „zoon politikon”, adică despre faptul că omul este un „animal social”. Extinzând puțin sensul, „zoon poetikon” ar arăta că este în natura omului să trăiască în comunitate cu poezia, să aibă un atașament pentru această „cetate” sacră a cuvintelor. În această „cetate ideală”, omul este guvernat de poezie. Este necesar ca fiecare om al cetății să aibă capacitatea de a o apăra și de a-i consacra parte din timpul său, pentru a se bucura de bine și de fericire, ca să-l parafrazăm pe învățatul grec.
În cadrul FILIT, la Casa Pogor, în ziua a patra, alecartienii au continuat călătoria în această cetate a cuvintelor alături de poeții Anastasia Gavrilovici, Adela Greceanu și Răzvan Andrei. A fost un dialog interesant la care au luat parte si foștii redactori Alecart, astăzi studenți și poeți nedebutați editorial, dar deja foarte cunoscuți, Andrada Strugaru, Alina Vițel și Ioana Tătărușanu. Un dialog între generații sau, mai simplu, „Generații” – reluând aici titlul unei postări pe facebook a poetului Claudiu Komartin, prezent și el în sală.
Poezia e o revoltă când totul devine de nesuportat, a dat tonul Răzvan Andrei.
De fapt, ce este poezia? O intersecție dintre diferitele etape ale evoluției unui om. Lumea vitregă, nevoia de deconstrucție pentru a putea să ne retragem, folosirea tăcerii atunci când contextele frapează, toate acestea sunt teme pentru un discurs onest. Pentru Anastasia Gavrilovici, poezia a fost ceva natural, ea fiind fascinată de modul în care versurile sau poeziile ei s-au strecurat în poveștile cititorilor sau cum aceștia au dialogat cu ele, iar Andrada Strugaru a mărturisit: mi s-a întâmplat adeseori ca prin poezie să-mi descopăr o anumită empatie, o anumit înțelegere față de aspecte cu care nu m-am întâlnit în mod direct.
Pornind de la poezia Adelei Greceanu, Alina Vițel afirma că interacțiunea cu lumea poetică a acesteia a ajutat-o să redescopere temele clasice, cum ar fi viața casnică și tărâmul vegetal. A constatat că, de fapt, acestea sunt teme cu resurse interminabile, care pot fi interpretate la nesfârșit. Trebuie doar să „sapi” și să fii trup și suflet pentru a înțelege poezia.
Ce ar fi Zoon Poetikon fără poezie?
Paraziți inexistenți care așteaptă să fie luați de o mănușă pe care scrie dragoste/ Ciugulirea și respirația tăiată/ Ochi care ar fi trebuit să oprească momentul în care se produce sinapsa/ Dezordinea. Poezia are acum misiunea de a potrivi toate substanțele care se află în genunchii tăi spunea cu aproximație Andrada Strugaru, ale cărei versuri uimesc prin tehnică și profunzime.
Întâlnirea continuă cu Răzvan Andrei care face o lectură din cartea sa Jazz pentru iguane: Bărbații care iubesc alți bărbați sunt o deviație a umanului,/ După cum femeile care iubesc alte femei sunt mutații ale florilor de magnolie./ Spre voi mă îndrept – diformi, anormali, monștri/ cu inimi temătoare,/ Scheletice chipuri, paria cu aureolele făcute cercei/ la urechea dreaptă/ Și mucenici ai bolilor cu transmitere sexuală!/ La picioarele spânzurătorilor de care atârnați, scuipați în obraz/ De părinți, urâți de prieteni, mă așez/ Și pe voi, copii cu frica în oase, vă îmbrățișez din inima/ Propriei mele frici. Un poem din care reiese faptul că există coșmaruri care ne pot bântui la nesfârșit dacă ele nu sunt împărtășite / dacă nu se întâlnesc. Căci a scrie poezie, ne-a spus Andrei Răzvan, este o metodă de a ajusta realitatea. Poezia funcționează ca lentilă. Da, poezia schimbă perspectiva pe care o avem asupra lumii.
De asemenea, atunci când poezia este autentică, ea deschide porți către celălalt și îl ajută să vadă lumea prin ochii poetului. Prin poezie te poți exprima / înțelege mai bine, dar poți crea și lumi noi. Simple cuvinte sau expresii / structuri ca „noapte”, „prima lumină măruntă înfrigurată”, „primul tramvai care sosește”, „covrigărie”, „cineva străpuns de harpoane”, „o balenă moare”, „pudra salcâmilor flămânzi”, „castani cu glasul zilei”, „pânze de păianjeni”, „rugăciunile spuse rapid și cei mai frumoși ochi albaștri pe care i-ai văzut vreodată”, „moarte fericită”, „țigări blocate în unghii”, „inima unui crevete aflată în capul acestuia”, „no depression, just sadness”, „un android vesel”, toate acestea capătă noi conotații în viziunea poeților.
Nu mă cenzurez când scriu. (Anastasia Gavrilovici)
Cuvintele rostite de scriitori, migălite cu grijă, pot aduce un surplus de trăire, ducând până la turbulențe. Intensitățile experimentate și traduse atent pot reda dimensiunea trăirii în forma unui limbaj autentic. Este aproape un proces psihiatric, de înțelegere a mecanismului atunci când scriem, un traseu cu un anume echilibru. Edificatoare sunt versurile Anastasiei Gavrilovici care ne arată un spațiu care nu te include, te tolerează, unde oamenii își iau resursele din energia prezentului.
Potrivit invitaților noștri, poezia ar fi un posibil depozit, un rezultat al lucrurilor trecute, lung influențate și apăsate de amintiri inexplicabile, aflate printre cotloane (Adela Greceanu). Acest depozit de trăiri este recuperat și transferat. Atunci când scrii nu trebuie să te cenzurezi. E nevoie de libertate absolută pentru a putea continua să înțelegi semnalele oferite de encefal și cord: Nu mă cenzurez când scriu (Anastasia Gavrilovici). Totuși, de multe ori, intervine autocenzura în mod inconștient. De aceea, poetul e bine să păstreze legătura cât mai mult posibil cu copilul aflat în interiorul lui, deoarece doar în copilărie te bucuri de libertate completă, fără inhibiții. Sunt câteva din ideile exprimate de poeții invitați la casa Pogor. Există niște intensități care decurg din momentele trăite la cald care, transpuse imediat, au importanța lor, însă ele, șlefuite, pot reda cu și mai multă acuratețe, ca un document aproape. (Ioana Tătărușanu)
Întrebarea despre cum deosebești poezia de calitate de una îndoielnică a avut răspunsuri pe măsură. Dacă îți place ce auzi, dacă poezia citită este ca un anestezic, dacă intri în transă atunci când citești, se prea poate ca mesajul poetului să fi ajuns acolo unde trebuie. Poezia bună e cea care te face să simți ceva, e cea care mușcă, dar nu incisiv, care nu provoacă durere până la capăt, ci e o apăsare (Alina Vițel). Dacă poetul „urlă”, atunci urletul trebuie să ajungă la cititor. Numai cititorul este în măsură să decidă. Dacă lui îi sună bine și dacă simte o apropiere, înseamnă că poezia respectivă a transmis mesajul. Dacă, în schimb te forțezi să crezi că-ți place sau că o înțelegi, înseamnă că poezia nu s-a conectat cu tine (Răzvan Andrei).
Invariabil, am ajuns și la iubire. Cu încrâncenare la vârsta noastră, cu înțelegere la invitații de astăzi. Nu există o vârstă anume pentru a-ți exprima dragostea; poți să scrii oricând despre această temă și să inventezi povești nenumărate, după cum susținea Adela Greceanu, pentru că fiecare experiență este diferită.
Te poate consuma poezia? A fost una din întrebările adresate poeților. Răspunsurile au fost diverse. Poezia poate fi un act terapeutic, dar și unul masochist, dacă nu poți să controlezi intensitatea trăirilor, menit însă să te ajute să ajungi la cea mai bună versiune a ta. Poezia nu îți răpește nimic, cel mult te ajută să supraviețuiești. Important este să o iei de-a dreptul, să nu te ferești, să nu te ascunzi, să fii sincer.
Trebuie să știi cum să-ți găsești cuvintele, pentru că, după cum spunea Adela Greceanu, Mult timp am tăcut. Am fost într-o transă de tristețe. Nu știu care este opusul ei. Dar văd cum trec vie prin toate și, tăcând, descopăr înăuntru o dorință compusă din liniște, somn și vedere.
Putem, așadar, așeza întâlnirea de azi sub semnul versurilor ale Anastasiei Gavrilovici din volumul Industria liniștirii adulților:
în mijlocul nopții muzica apei minerale din pahar se oprește/ odată cu muzica proceselor digestive plăcile tectonice/ din capul tău au încetat să se mai ciocnească la ora asta/ e în sfârșit liniște.
P.S. Zoon Poetikon de la FILIT 2022 a fost, parcă, o reuniune între membrii unei familii extinse cu Anastasia Gavrilovici – în postura de sora mai mare, cu Andrada Strugaru, Ioana Tătărușanu, Alina Vițel ca surori mai mici care au învățat lecția admirației, a recunoștinței și a profunzimilor dobândite prin lecturi adânci, cu Adela Greceanu și Răzvan Andrei, ca prietenii aceia pe care îi vedem ca pe niște frați. Cu Claudiu Komartin ca o rudă foarte apropiată al cărei ochi ne urmărește foarte atent, îngăduitor și intervine când trebuie. O familie în care la masa de Crăciun se spun, în loc de rugăciuni, poezii. Iar noi, cei din public (am fost, cred, aproape o sută), niște frați și mai mici care învață de la cei mari și de la prietenii lor să vorbească limba poeziei, să locuiască poetic lumea, să se acomodeze cu frumusețea (cum spunea Emil Munteanu, moderatorul evenimentului). Să devină alecartieni.
*Theodora Sterpu, redactor Alecart, este elevă în clasa a X-a, filologie, la Liceul Teoretic „Varlaam Mitropolitul” – instituția școlară care a sprijinit cel mai intens Întâlnirile Alecart la FILIT.
