Atitudini de război
Iubire de familie sau corectitudine, prietenie sau siguranță, credință sau cinism, răul mai mic sau răul mai mare sunt doar câteva din principiile pe care, de-a lungul vizionării mini-seriei Patria, le găsești puse în balanță, disecate, obligându-te să faci o radiografie a propriei moralități și să vezi cum aceasta este susținută, distrusă, apoi susținută din nou, lăsându-te cu un gust amar și cu o viziune alterată asupra sinelui.
În producția originală HBO Europa ne reîntâlnim, mai autentic ca niciodată, cu o Istorie cu „i mare” și cu o istorie personală. Configurația celor două, așa cum îi este propusă desfășurarea, conturează un adevăr incontestabil, dar paradoxal: ele nu pot exista una fără cealaltă, se împletesc într-o relație de cauzalitate reciprocă. Această dependență produce o unitate incontestabilă între fiecare individualitate, desființând moralitatea de suprafață ce ne separă și prin raportare la care ne definim drept „buni” sau „răi”.
Urmărim acest fenomen în contextul realităților din Spania anilor ’90, mai exact în Țara Bascilor. Aici, Istoria, contorsionată violent de situația politico-socială marcată de actele de terorism ale organizației naționaliste de stânga ETA, se proiectează în istoria mică a două familii, pretext pentru o adevărată analiză psihologică a naturii umane. O poveste ce pare inițial prezentarea unui segment tumultos al Istoriei colective ajunge mai apoi un comentariu social al tipologiilor născute în momente de criză, surprins prin disecarea interiorității fiecărui personaj. Rezultă o amplă analiză de caracter uman, înfățișată ca o consemnare cinematografică a unui eveniment național.
Așa e în război. Mor oameni. / Nu e vorba de oameni buni sau răi.
Am văzut mini-seria Patria ca un film despre oameni care, la un moment dat, uită că sunt oameni, transformându-se în instrumente ale unui context istoric marcat de pasiuni și ideologii radicale, pentru a reveni, prin suferință și pierderi, la reapropierea de semenii lor.
Interesantă mi s-a părut opțiunea cinematografică (păstrată din romanul care a stat la baza peliculei, semnat de Fenando Aramburu) de reflectare a realității: două temporalități, una a trecutului, cealaltă a prezentului, prezentate alternativ, întâlnindu-se la mijlocul distanței dintre ele pentru a căuta răspunsul la întrebarea care se află în centrul dramei: Ce s-a întâmplat în ziua asasinării lui Txato și de ce? Privitorul este pus să asiste la un scenariu care pare a investiga o moarte, în realitate acesta deschizându-se spre o realitate mult mai gravă. Fiecare personaj își prezintă perspectiva, în final alăturând indiciile pentru a forma un răspuns ce nu este niciodată conștientizat în forma sa adevărată de nimeni în afara spectatorilor. Această tehnică imprimă nu doar tensiune, ci și autenticitate, punând punctul pe cel mai important „i” al istoriei: individualul (și modul în care ceea ce este uman sau animalic se manifestă în viața fiecăruia).
3 fețe ale revoltei: activă / pasivă / resemnată
Unii luptă ca să elibereze Țara Bascilor, alții duc o viață comodă și se distrează de minune. Unii se sacrifică, alții profită.
Există trei categorii principale pe care le-am sesizat în încercarea mea de a înțelege psihicul, așa cum îl vedem proiectat în aceste personaje, fiecare cu nuanțele și explicațiile sale. Reprezentanții celei dintâi sunt Miren și fiul său Joxe Mari, impunându-și deschis și hotărât suportul față de acțiunile organizației ETA. Aceștia propun spre analiză o problematică foarte delicată, respectiv, măsura în care deciziile lor sunt justificabile, iar răspunsul mă face să-mi reanalizez propriile opțiuni chiar și acum, după câteva săptămâni de la vizionarea filmului. Nu aș fi crezut că mă voi găsi vreodată, chiar dacă pentru momente subite, luând partea susținătorilor unei acțiuni de terorism, mascate sub pretextul eliberării și libertății. Totuși, pelicula te obligă să te pui în pielea lui Joxe Marie, un tânăr ambițios, cu un potențial de necontestat, care, în dorința sa de a face ceva demn, se pierde într-o auto-iluzionare ce îi distruge toată viața. Mi-au luat băiatul și au făcut un spectacol patriotic din el. Așa fac cu toți. Sunt niște oi, niște naivi! Și Joxe Mari, la fel. Le bagă numai tâmpenii în cap, le dau o armă și îi pun să ucidă. Pe urmă se cred eroi pentru că au un pistol.
Subtilitatea cu care o ideologie extremistă se furișează și corupe până și cele mai inocente minți este ilustrată atât de autentic, încât reușește să influențeze până și simplii martori ai acțiunii. Sub această influență intoxicantă se găsește și Miren, un personaj care inițial pare antipatic, dar care e complex și intrigant. În realități precum cele experimentate pe personaje, realități colorate doar în nuanțe de gri, în încercarea menținerii speranței, omul se agață de o idee, de un concept ce ajunge să îl definească în perioada de tumult. În același mod în care mintea lui Joxe Marie este parazitată de acest ideal abstract al libertății cu orice preț pe care ajunge să și-l asume orbește, iubirea maternă îi corupe lui Miren gândirea, rațiunea și perspectiva asupra lumii; e o iubire ce devine un stâlp de susținere și un motiv fundamental al comportamentului său.
– Îți amintesc că ai un frate care înfundă o închisoare spaniolă din cauza unor „oameni buni” ca ăștia.
– Fiul tău, de care ești atât de mândră, a omorât oameni. De asta e la închisoare, fiindcă e un terorist. Vrei să-ți repet? Fiindcă e un terorist. Nu pentru că a vorbit în bască, cum ai spus, mincinoaso.
– Ce ai tu de spus despre fiul meu? Ce ai de spus despre un soldat care și-a riscat viața pentru Țara Bascilor?
Pe parcursul analizei contextelor individuale, am observat o perspectivă superioară ce a adus la suprafață o realitate zguduitoare. Toate subiectivitățile se nasc dintr-o obiectivitate certă: dinamica dintre cele două tabere ale conflictului, incertitudinea granițelor moralității și a gravității acțiunilor împing oamenii spre partea pe care noi, cunoscând deja derularea istorică a evenimentelor din Țara Bascilor, o percepem drept „rea”. Îndepărtându-ne de această ipostază, am confruntat faptele: prin participarea activă în actele teroriste se ajunge la persecutarea de către forțele statului; prin vocalizarea disprețului față de ETA este garantată persecutarea din partea membrilor acesteia. În acest balans, abordarea lui Miren este asumată de majoritatea populației: susținători deschiși ai ideologiei de stânga, ce protestează zilnic împotriva formei de fascism ce corupea statul Spaniol, susținători ce nu provoacă nicio daună concretă, garantându-și siguranța. Revolta lor este mai mult sau mai puțin pașnică, mai mult sau mai puțin asumată real, în orice caz, o veritabilă formă de supraviețuire.
Deși ambele personaje își exprimă deschis și hotărât înclinația politică, repercusiunile se manifestă în grade diferite asupra fiecăruia. Joxe Mari își pierde libertatea și drepturile, iar Miren, respectul din partea celorlalți membri ai familiei sale și a unor oameni pe care i-a numit prieteni ani de zile. De ce trebuie să cerem iertare? Dar crimele Grupului Antiterorist? A cerut cineva iertare pentru ele? Dar pentru torturile din secții și comisariate cine a cerut iertare? Și pentru disperarea pușcăriașilor? Și pentru tot răul suferit de poporul nostru? Nimeni.
Arantxa: granița dintre activ și pasiv
Eu vreau să mă vezi cum sunt acum. De ce să mă ascund? Nu o să te mint, sunt rău. Am nevoie de ajutor pentru orice. Sunt sătulă de cei care mă împing, mă sfătuiesc și mă hrănesc, de oamenii serviabili în general. Ce n-aș da să fiu singură din nou și să nu fiu nevoită să suport demonstrațiile de răbdare ale tuturor, pentru că nu le-am făcut serviciul de a muri… Tu ai închisoarea ta, iar eu pe a mea. A mea e corpul meu, mi-a picat închisoare pe viață. Și mai e o diferență dintre noi. Tu ești acolo pentru ce ai făcut. În schimb, eu ce am făcut să merit asta?
Unul dintre personaje s-a remarcat nu doar prin povestea sa tragică, ci prin dualitatea sa, neintenționată, dar profund conflictuală. Atitudinea o face pe Arantxa fața unui bănuț pe care îl împarte cu mama sa, Miren: aceeași abordare deschisă, agresivă și lipsită de regrete, însă proiectând perspective opuse. Ea este, în esență, singurul personaj care acționează pe baza disprețului față de ETA; nu doar îl clamează, ci își folosește puterea dată de relația pe care o are cu fratele său pentru a ajuta direct o persoană care a fost afectată de acțiunile acestuia. Deși doar o speculație, accidentul tragic pe care l-a avut, mai degrabă decât o pedeapsă, i-a salvat viața, căci propria voce s-ar fi întors împotriva ei dacă nu i-ar fi fost luată. Tocmai acestă soartă o plasează la granița dintre cele două tipologii. Atitudinea personajelor pasive s-a format datorită impresiei de incapacitate pe care o naște frica. Incapacitatea Arantxei de a acționa direct este concretă și apăsătoare, dar, în ciuda acesteia, tânăra folosește mijloacele de care dispune pentru a avea un rol activ în micul ei război cu mama și fratele acum închis.
Da, bietul Txato, dar nimeni nu v-a mișca un deget. Probabil că deja au curățat sângele de pe caldarâm cu vreun furtun, ca să nu rămână nicio urmă. Mâine, da, vor murmura, dar până la urmă totul va fi în continuare la fel. Oamenii vor merge la manifestații pro-ETA, ca să fie văzuți, ca să poată trăi liniștiți în țara asta, a celor care nu spun nimic.
Pasivitatea este covârșitoare la nivelul tipologiilor reflectate, dar personajele atinse de această „lașitate” s-au dovedit cele mai nobile. Actele de violență induc frica, dar nu din frică aleg mulți oameni neimplicarea, ci dintr-un bun simț, dintr-o măsură refuzate de timpul în care trăiesc, în fapt, de rușinea de a se fi abătut la un moment dat de la adevărul adânc al firii lor: prietenia, demnitatea, compasiunea. Soțul lui Miren, Joxian, și fiul lui cel mai mic, Gorka, joacă acest rol stigmatizat de comunitate, dar se salvează parțial de la nebunia care se abate asupra tuturor celorlalți.
Îmi pare rău, nu te salut ca să nu am probleme. Dar, când ne întâlnim pe stradă, să știi că te salut în gând. Nu am nevoie să-mi spună cineva că sunt laș, asta nu schimbă nimic. Dacă aș putea să te ajut, aș face-o, Txato.
Joxian este condus de frică: de la alegerea ignorării prietenului cel mai bun în scopul menținerii imaginii publice, la tăcerea în fața fiului său pe care ajunge să îl vadă încătușat, pedepsit. Se dovedește că el și-a asumat această atitudine cu intenția, poate inconștientă, de a echilibra zbuciumul familial puternic cauzat de soția sa. Unde ea acuză, el iartă, unde ea aprobă orbește, el analizează. Neutralitatea și simplitatea gândirii sale, deși în perspectivă problematice, nu sunt un produs al ignoranței, ci al unui caracter care ține bunătatea aflată deasupra tuturor lucrurilor, bunătate pe care războiul o pune sub semnul întrebării, o tensionează și o problematizează. El este tatăl ce, după toate certurile, își vizitează fiica pe ascuns, plânge pentru prietenul său înainte de culcare și își cere iertare de la familia pe care soția sa, împreună cu toată comunitatea, a demonizat-o pentru o pseudo-pace interioară. Habar n-ai tu ce simte o mamă. / Cum rămâne cu ce simte un tată?
Spre deosebire de tatăl său, neutralitatea lui Gorka este firească în contextul în care se desfășoară viața personajului și se naște odată cu îndemnul Arantxei: Vei face același lucru pe care îl voi face și eu, vei pleca și nu te vei mai întoarce. O alegere cu aparențe egoiste: fiul cel mai mic al familiei ia în mâini oportunitatea de a se elibera, nu doar fizic, de spațiul conflictual în care crescuse, ci și sufletește. Descoperirea pasiunii, explorarea sexualității, câștigarea independenței se desfășoară natural: nicio secundă nu le-am simțit venind din întunericul ego-ului, ci dintr-o rațiune și luciditate pe care acesta le poartă mai presus de orice alt personaj. El nu participă în războiul mare, ci în războiul individualității sale, nu este un soldat, ci scriitorul care pune pe hârtie faptele.
Fac emisiuni la radio în bască și scriu cărți în bască. Acesta e modul meu de a face ceva pentru poporul nostru, fără să las în urmă o grămadă de văduve și de orfani.
– De când a murit tata…
– Nu a murit, a fost ucis. Pentru mine e o diferență enormă
– Fie, de când l-au ucis… Tu ai mai râs?
Ce rămâne din tine când războiul îți schimbă viața definitiv, când realitatea pe care o cunoști și cu care ești atât de familiar este spulberată de glonțul tras dintr-un pistol sau de murmurul unei convorbiri secrete purtate la telefon? Familia lui Txato este cel mai dificil de așezat în interiorul unei teorii. Încă din primul episod este evidentă distanțarea membrilor ei față de violențele și de atitudinile tot mai radicale din jurul lor, față de conflict și față de acea realitate pe care au numit-o odată acasă. Intențiile lor se îndreptă, în moduri diferite, spre aceeași opțiune: resemnarea față de moartea soțului, respectiv, a tatălui lor
Știi, Txato? Aveam atâta nevoie de cuvintele astea… Cât de curând o să vin la tine, dar acum, știu că voi veni împăcată. Între timp, încălzește-mi mormântul, la fel cum îmi încălzeai patul.
Pentru Bittori acea destinație este locul în care a început totul. Întoarcerea sa, însoțită de reacțiile celor pe care îi numea odată vecini, colegi sau prieteni, deschide mini-seria. Aici întâlnim nu o negare a războiului, căci personajele își prezintă, uneori apăsat, înclinațiile politice (mai mult de atât, acestea le sunt metaforic ștampilate pe frunte de către comunitate), ci renunțarea în numele unei viziuni despre viață mai profunde. Ele nu mai au nevoie să problematizeze situația colectivă, căci prin comparație conflictul cu propria durere este mult mai apăsător și derutant.
Fiecare se găsește într-o ipostază diferită față de această durere: Bittori se eliberează când află condițiile în care soțul ei și-a găsit moartea, Nerea pare a fugi din realitatea prezentului, sărind dintr-o falsă soluție în alta, Xabier prezintă o resemnare până și în fața durerii covârșitoare, conservând-o drept parte din sine, deși treptat e vizibilă o umbră de speranță pe care acesta o cultivă născută din datoria de a-și îngriji mama.
Nu trebuie să fiu fericit. Îmi interzic. Acum nu există o crimă mai mare decât să fiu fericit.
Finalul miniseriei Patria stă sub semnul unuia dintre cele mai, dacă nu chiar celui mai uman act, iertarea. Două foste prietene își intersectează destinele poate pentru ultima dată, în fața bisericii, și fără niciun cuvânt se iau în brațe. În acel moment am simțit cum toți bascii au lăsat la o parte ura și frica, măcar pentru un moment, și și-au adus aminte că, înainte de toate, sunt oameni.
*Cronica se va regăsi și în variantă tipărită a revistei „Alecart” ce va apărea în această primăvară.
[Citește AICI și recenzia romanului Patria care a sta la baza miniseriei de pe HBO.]
(Teodora Gherman este elevă în clasa a XI-a, filo, la Colegiul Național Iași. Anul trecut, Teodora a obținut Premiul al III-lea, cu echipa The Originals, la Festivalul BOOVIE.)
