Războiul – o nemărginită oroare căreia sufletele aruncate în el încearcă totuși să-i atribuie un rost. De ce mă aflu aici? De ce trebuie să servesc patria? Ce este patria? Știu pentru ce lupt sau sunt doar o marionetă care se lasă împinsă în brațele morții? Spectacolul Întoarcerea acasă, realizat după piesa lui Matei Vișniec Recviem, s-a jucat în cadrul celei de-a XV-a ediții a FITPTI și ne poartă în mijlocul acestor întrebări, în primele clipe de „pace” de la finalul războiului, punându-ne față în față cu un „inventar” al morților, o armată de suflete ce se pregătesc pentru marșul de revenire în patrie.
Generalul: Astăzi s-a dat iertarea…
Şi totuşi, am câştigat sau am pierdut? Mai credem în victorie sau nu am crezut niciodată? Am murit sau ne-am prefăcut că suntem morți? Am dat sau am fost loviți cu piciorul? Mai suntem măcar cadavre sau ce a mai rămas din noi? Pe parcursul reprezentației, spectatorii vor cunoaște diferite atitudini și tipologii de soldați, de oameni de fapt, care și-au pierdut în război adevărata identitate, fiind forțați să joace niște roluri, să preia măștile unui sistem, să devină oameni-mașină, dar care, indiferent de complexitatea sau de simplitatea lor, continuă să se întrebe cine au fost, ce au făcut, cum se vor reîntoarce în pământul patriei. (Ioana Crega)
Scenografia redă într-un mod percutant, minimalist, un cadru al morții și al vidului în care personajele, ce par mai curând un tot unitar, o armată a morților, poartă un dialog cu Generalul, într-o ultima încercare de a se salva, de a conferi un sens vieților sacrificate în numele patriei sau de a-și scuza nimicnicia, de a-și justifica spaima sau cruzimea. Murind pentru o patrie care, de fapt, nu le-a putut oferi nimic altceva decât suferință, deziluzii și speranțe deșarte, ce i-a trimis la o moarte derizorie, lăsând în urmă o lume aflată sub semnul incertitudinii, al îndoielilor și al absurdului. Decorul proiectează ideea unei gropi comune și pe cea a morții care uniformizează. Scena e redusă la un mormânt simbolic al istoriei, al nenumăratelor voci ce nu au apucat să răsune și au fost „aruncate” împreună cu fricile, speranțele și visurile lor direct în moarte. O groapă comună a umanității, din care sufletele morților, oricât s-ar zbate, nu vor mai putea ieși niciodată și unde acel „acasă” nu mai este posibil, rămânând doar 5 litere albe pe fundalul întunecat al neființei. Cadrul scenic, organizat geometric, concretizează și redă cele două planuri ale existenței. În planul de deasupra, ca și cum s-ar afla pe buza unui mormânt uriaș, se află Vasile, care aruncă intermitent pământ peste cei ce se află dedesubt, în moarte, acolo unde se găsesc cei ce au „înghițit” pământul patriei și, în cele din urmă, vor sfârși prin a fi dați uitării.
Vestimentația actorilor accentuează ideea de neantizare, singurul care își poartă hainele și decorațiile fiind Generalul – poate pentru a sublinia grotescul păstrării ierarhiei în lumea în care se află acum morții. Albul șters al costumelor sugerează că oamenii își pierd identitatea, poziția, rămânând doar „ecouri” ale propriilor suflete. Singura formă de individualizare e modul în care au murit și vocea care vorbește în numele unei întregi categorii, iar dorința de a ajunge în primele rânduri în marșul de „întoarcere acasă” este doar o prelungire a orgoliului din timpul vieții, o încercare de a atribui morții un sens atunci când totul s-a dovedit zadarnic. În același timp, tonalitatea și modul de interpretare a replicilor esențializează disperarea celor ce s-au sacrificat în van, deznădejdea inexprimabilă din sufletele lor altfel decât prin sonoritățile doinei care scurtcircuitează conștiința spectatorului, frica permanentă manifestată în nenumărate forme, slăbiciunile naturii umane și revolta, nevoia de a protesta împotriva unui sistem irațional, împotriva patriei ce și-a trimis propriii oameni la pieire. Impactul asupra publicului este sporit de atenția acordată detaliilor, de la alternarea penumbrei cu lumina, a scenelor dinamice cu cele statice și până la aspecte ce țin de ritmurile muzicale contrastante (doină-rap) sau efecte sonore și senzoriale, așa cum este aruncare pietricelelor de „pământ” risipite pretutindeni, ce ajung până la spectatori și dau senzația participării propriu-zise, „fizice” la încercarea celor vii de a-i face să tacă pe cei morți. (Antonella Malfara)
Morții nu se pot întoarce acasă pe jos.
Nu ne putem tăia singuri unghiile, nu ne putem alunga singuri muștele și sunt atât de multe muște, domnule general, atât de multe.
Piesa de teatru a lui Matei Vișniec care a stat la baza spectacolului regizat de Botond Nagy cu actorii teatrului „Matei Vișniec” din Suceava pune accent pe umanitatea din soldat, pentru că soldatul nu este o entitate de sine stătătoare, nu se naște soldat și nici nu este crescut pentru a deveni unul. Dar când patria ordonă, omul își asumă acest rol și execută, fără să știe ce și de ce. Soldatul este folosit ca un pion, este tratat ca un sclav, iar după ce moare, patria nici măcar nu îi va duce corpul pe pământul unde s-a născut, dar îi promite că îi va ridica un mausoleu, lui, și celorlalte câteva zeci de mii de morți. E cutremurător să vezi cum și după moarte ierarhia persistă, cum soldații continuă să se raporteze la General ca la superiorul lor, îi cer răspunsuri, îi cer validarea și îi așteaptă deciziile.
O scenă zguduitoare e cea în care un soldat de le Comisia de disciplină mărturisește că a omorât și că se simțea bine să o facă, însă niciodată nu a avut ură în suflet. În timp ce el încearcă să se convingă că nu este vinovat în totalitate, Generalul este așezat pe spatele soldatului îngenuncheat, face gesturi largi cu mâna și un zâmbet satisfăcut îi apare pe buze, ca și cum ar primi ovații. El, care trăiește și nu are nici măcar o zgârietură, este cel ce culege laudele pentru curaj, pentru sacrificiul și oroarea suportată de alții în numele patriei, pentru eroismul lor, pentru moartea lor. El se întoarce viu acasă la familia sa. Faptele celorlalți nu le vor aparține niciodată doar lor, ci celor care îi conduc. (Ana Constantinescu)
Cred că Întoarcerea acasă poate fi văzută și ca un lamento, nu atât pentru durerea trupului, cât pentru cea a sufletului, un lamento (fisurat uneori de comic și de derizoriu) al mizeriei, al războiului, o evocare a morții, definită de îndoială, de frică și, nu în ultimul rând, de patria uitată, o patrie incertă, tulbure, fără nume, alegând să vadă în cei trimiși pe front niște oameni-mașini. Sclavi care, odată morți, nu mai au dreptul la onoare. Pentru a întări viziunea dramaturgului asupra războiului se evidențiază, accentuată de interpretarea actorilor, imaginea recurentă a soldatului dispărut. Soldatul este un nimeni, comandanții mutându-l de pe o poziție pe alta, armata fiind completă și în lipsa lui. Momentul în care se aud „Dispăruții” nu este decât un strigăt îngreunat de disperare, un țipăt care nu poate fi ignorat. Vocea persistă, ecoul celui aflat în spatele etichetei de „dispărut” continuând să se facă auzit în mintea oficialilor, a celorlalți compatrioți uciși și uitați pe front. Glasul devine un sunet asurzitor, țiuind fără oprire în timpanele tuturor. Generalul nu face decât să asculte. Cântecul de doliu, sfâșietor, este vocea tuturor dispăruților care au luptat într-un război al deziluziilor, un război aflat continuu sub semnul incertitudinii, vocea celor care s-au sacrificat și au fost sacrificați, care și-au dat viața în van. Războiul a făcut, de fapt, ca vocea soldaților să devină un ecou ce va „păta” întotdeauna ideea de patrie. Generalul intervine, spunând că odată ce ești dispărut, ești pe jumătate viu, că mai există o șansă să fii iertat. „Iertarea”, însă, nu anulează nimic, nu poate „șterge” nimic. Adresarea continuă către General, acel insistent „Domnule General”, constituie, de fapt, o ultimă încercare a soldaților de a se salva, un ultim contact cu viața, dorința de a afla dacă au fost învingători sau învinși, o ultimă privire asupra condiției lor, o căutare a unui sens.
Generalul: „De câte ori te-ai prefăcut mort?
O singură dată, o singură dată, domnule general, dar nu am reușit pentru că sub fiecare trup neînsuflețit se ascundea deja un soldat.
Soldații sunt așezați în linie dreaptă. Unul își mărturisește lașitatea. S-a ascuns sub trupurile neînsuflețite ale camarazilor săi de trei ori. Nu, de cinci ori. Eu, o singură dată, Domnule General. Frica rămâne un instinctul mai puternic decât orice, iar războiul anulează orice altă nevoie decât cea de supraviețuire. El nu alterează condiția umană, ci dimpotrivă, o evidențiază, o scoate la iveală, dezgropându-i slăbiciunile, vulnerabilitățile. Teroarea substituie respectul, frica înlocuiește curajul, soldatul evocând acele momente când încerca să se ascundă și un camarad încă viu îl alungă: toate cadavrele erau deja „luate”. (Diana Maria Huhulea)
O scenă percutantă este aceea în care Generalul pare a dori să decoreze pe rând fiecare soldat cu o medalie ce ar trebui să-i răsplătească eforturile făcute în luptă, însă pe toți, cu excepția unuia dintre ei, îi împinge la o parte ca și cum sunt ridicoli să creadă că ar fi demni să primească un obiect atât de valoros. Cel din urmă soldat nici măcar nu mai arată interes să o obțină, însă la șuieratul Generalului care amintește de sunetul folosit pentru a chema câinii, soldatul ia poziția celui supus, parcă așteptând comanda stăpânului. Războiul devine astfel spațiul în care unii oameni își exercită puterea în virtutea unei armei sau a unor epoleți pe uniformă; ei au dreptul să umilească, să decidă, să fie indiferenți. Când Generalul este pe punctul de a oferi în sfârșit medalia, unul dintre soldați încearcă să spună ceva, dar este oprit imediat de glonțul tras chiar de cel care aștepta să fie răsplătit, pentru ca ceremonia să continue. Nu contează dacă el va fi cel decorat sau nu: e în stare de orice pentru a nu i se fura momentul de posibilă glorie. (Ana Constantinescu)
Spectacolul realizat după piesa lui Matei Vişniec plasează, așadar, oamenii într-o situație în care sunt depersonalizați, fiind lăsați să-şi spună cuvântul, să își dezvăluie instinctele primare: cel de supraviețuire care te face să sapi literalmente în corpurile camarazilor pentru a te putea ascunde, orgoliul care te determină să-l împuști pe cel ce ți-ar fi putut lua decorația şi statutul fără de care existența și moartea ta ar fi lipsite de sens într-un război absurd, într-o confruntare de ideologii sterpe. Soldații din Întoarecea acasă ne oferă o privire asupra realității derizorii a războiului, acolo unde eşti mereu la un pas de a te lovi de zidul negru al morții și chiar și atunci totul continuă să fie la fel de grotesc.
Prezența lui Matei Vișniec în sală și dialogul de la sfârșitul spectacolului dintre public și dramaturg, regizor și actori a fost un alt moment emoționant. Mi-a amintit de discuția atât de incitantă, o adevărată lecție de istorie și de viață, pe care alecartienii au avut-o cu câteva luni în urmă, cu ocazia lansării romanului lui Matei Vișniec Un secol de ceață și am înțeles încă o dată observația domniei sale despre întâlnirile miraculoase care fac posibile astfel de momente. (Ioana Crega)
Un spectacol de Botond Nagy
Scenografia: Andreea Săndulescu
Muzica originală & sound design: Claudiu Urse
Dramaturgia: Ágnes Kali
Light & Video Design: Cristian Niculescu
Coregrafia: George Pop
Asistent Scenografie: Ioana Ungureanu
Distribuția: Bogdan Amurăriței, Răzvan Bănuț, Horia Butnaru, Cristina Florea, Diana Lazăr, Delu Lucaci, Alexandru Marin, Cătălin Ștefan Mîndru, Clara Popadiuc
(*Antonella Malfara, redactor-șef Alecart, Ioana Crega, redactor-șef adjunct, Ana Constantinescu, Diana Huhulea, redactori Alecart, sunt eleve în clasa a X-a la Colegiul Național Iași.)
