N-ai cum te-mpotrivi./ Tu fii/ ce-ai fost!/ Ai fost ce ești,/ mai știi?/ Mai știi ce-ai fost?/ (Ci nu uita!)
Ceea ce reușește absolut excepțional să facă Radu Afrim în Ierbar este să recupereze și să facă vizibilă, să dea o formă – într-o experiență ce stă foarte aproape de o hierofanie – esenței poeziei. Pe care o transpune într-un cutremurător spectacol în care limbajul verbal se împletește cu cel vizual într-o alchimie aproape onirică, supra-naturală fără a pierde vreun moment contactul cu realitatea – deși poate mai potrivit ar fi să spun că e o experiență (aproape) mistică (în sensul capacității de a revela un act de transgresare a realului în care se revelează ceva profund uman și suprauman). Ierbar are ca punct de plecare volumul Simonei Popescu Cartea plantelor și animalelor, dar, ca de fiecare dată când Radu Afrim se întâlnește și se lasă pătruns de un text, acesta devine doar sursa-pretext din care se dezvoltă o lume cu totul nouă, transfigurată de ochiul și de sensibilitatea afrimiană. În Ierbar, tot ce „atinge” Radu Afrim se transformă în poezie, iar spectacolul devine un omagiu al adâncimilor și esențelor, al nevăzutului făcut vizibil, al frumuseții ultragiate de aripa timpului, a visului, a tânjirii, a zbaterii.
Și copilul a văzut sufletul lumii, acolo ascuns.
Ierbar nu e un spectacol de teatru, ci o disecție pe viu a esenței poeziei decantate și ascunse sub grundul a ceea ce se trăiește, a ceea ce ființează. Este un poem sui generis în care corporalitatea (poeziei, vieții, omului) e înălțată și izbăvită – fără a se nega umanului, trăirii, ruinării, realității toate cele ce sunt ale lor. Dezbrăcat până la carne, decupat, regândit, textul Simonei Popescu este infuzat și reconfigurat poetic, într-un amestec de lirism și șarjă, legat încă o dată de jocurile lingvistice și de ironia pulsatilă a lui Șerban Foarță (căreia Simona Popescu îi aduce ea însăși un omagiu), trecut prin multiple registre. Tot ceea ce „se joacă” în Ierbar se află între faustianul Clipei de-i voi zice/Rămâi, că ești frumoasă! – /Îngăduit îți e atunci în lanțuri să mă fereci și acel Adio! Adie…, din De vorbă cu florile – poemul lui Șerban Foarță. Între momentul înțelegerii sfârșitului, cu apăsătoarea sfâșiere a pierderii și cel al ivirii fulgurantei a unei noi frumuseți – veștejirea transfigurată într-o nouă formă de viețuire – se află toată tristețea și valoarea clipei trecătoare. Sau tot ceea ce e cutremurător și salvator în ceea ce e omenesc în noi.
Pe trupul acestei clipe trecătoare se construiește spectacolul lui Radu Afrim – pe acele momente mici în care trecutul și prezentul, ceea ce a fost (cu întreaga spaimă de pierdere, cu melancolie grea și cu resentimentul imposibil de ținut în frâu) și ceea ce este se împletesc în fire dense de existență trăită fără rest. Indiferent dacă viața e dusă în registru minor sau în cel major, în cel al jocului (încă) nevinovat sau al pasiunii consumate, ea palpită și ciocnește oameni și experiențe, se învârtoșește o clipă pentru ca în următoare să strălucească eliberată de orice povară a materiei, arzând candid și oferindu-se bucuriei.
Mărul dulce e pentru mine acum amar.
Categoric, timpul e suprapersonajul spectacolului lui Afrim. Un timp deopotrivă dens, care dobândește consistență, aproape pietrificat și care apoi devine volatil, o spumă ca de păpădie, purtând pe aripile lui posibilitatea, visul, dorința. Salvate prin amintire, prin revenirea în matca unui timp-copil. E un timp în care se oglindește fragilitatea oricărei relații, vulnerabilitatea, trauma, compromisurile istoriei, dulcile naivități și greșelile-fundături fără întoarcere, dar și nevoia de a crede în clipa cea iute trecătoare, uitând că totul e joc, ignorând că vine o vreme, că fără rădăcini e uitarea, că totul e efort și inadecvare, că sufletul nu e fântână/ decât la om, fiară bătrână. Între sufletul-copil și sufletul-fiară bătrână, între vremea ce vremuiește și timpul ce adastă rotitor (și uneori roditor) se împletesc liniile destinelor personajelor din Ierbar. Sunt tineri, abia niște copii, sălbatici și inconștienți, prinși în pulsiunile instinctului de a fi, de a se risipi, de a tatona cruzimea și frumusețea – visând și împrăștiindu-și cu nepăsare inocența, ascunzându-și singurătatea și rănile, transformându-le din cicatrici pulsatile în gesturi doar aparent superficiale (e dureros de frumos recuperată în imagini și în jocul actorilor Teatrului din Târgu-Mureș această libertate risipită cu inconștiență aproape, această aruncare în gol în viață, doar aparent superfluă, în realitate o adâncă nevoie de a fi iubit, de a fi ascultat, de a fi văzut și înțeles, acceptat, de a găsi un adăpost în celălalt, o cale, o casă). Sunt maturi cu viața aproape țăndări, trăind din amintirea unui moment de grație, tânjind la apropiere, la liniște, scrutând pierderea și iluzia. Sunt bătrâni obosiți de viață, dar nu goliți de ea, când candizi, când cinici, acumulând experiențe ca tot atâtea piei sau foi vegetale ce li s-au lipit de suflet. Drumurile lor se întretaie, poveștile lor se oglindesc una în cealaltă, adunate ca într-un ierbar în care fiecare își găsește locul, păstrând aroma și consistența unui timp când răbdător, când acaparator.
Cum să faci să nu calci pe o pajiște de ghiocei când te-așteaptă viața cea mare?
Poezia existenței și poezia în sine. Corpul și povestea trupului prin vârste și experiențe și făptura vie – limbaj și trăire liminară – a poeziei. Într-o peregrinare printre nume și siluete de plante, cu gândul la îngerul grădinii, la păstrăvul cerului, la coronița de margarete care să atingă izbăvitor o frunte prea tânără sau împovărată de timp. Care să facă vizibilă prezența clipei de grație. Să scoată vremea inocenței din hățișul amar al experienței, să salveze ecourile a tot ce va conta mai târziu, să facă timpul grădină – roditoare, rostuitoare. Asta e experiența prin care ne poartă Radu Afrim în Ierbar. O experiență din care ieși transfigurat, cu senzația că ai fost atins de înger. Iar îngerul acesta e îngerul poeziei.
Ierbar e un spectacol care se construiește în adâncime. Această adâncime, în care plonjezi și care la început ai senzația că te sufocă, se așază treptat în straturi de lumină, de densitate umană. Nimic nu e lăsat la voia întâmplării, totul e deopotrivă colțuros, pe muchie și seducător. Radu Afrim sapă în materia poeticității, se joacă, îi scoate în evidență viscerele și o face palpabilă, îi conferă un corp. Într-un spectacol de stare, de imagine, de prezență fizică și de „prezență” lingvistică, în care în realul „cel mai real” se infiltrează izbăvitoare emoția.
Cu Ierbar se poate spune că a început cu adevărat ediția de anul acesta a Festivalului Internațional de Teatru pentru Publicul Tânăr, un festival făcut posibil de efortul și de pasiunea, de încăpățânarea Oltiței Cîntec de a aduce la Iași, an de an, cele mai noi, mai provocatoare și mai actuale (la nivel de mesaj, dar și de limbaj) producții teatrale. FITPTI se anunță de neratat, un festival care nu exclude dezbaterile, lansările de carte, dialogul între arte, dar, mai ales, care privilegiază spectatorul de teatru și cei care continuă să creadă că teatrul are capacitatea de a se reinventa, de a vorbi pe limba tuturor despre om și umanitatea lui.
Regia, scenariul, ilustrația muzicală și filmări: Radu Afrim
Asistent regie: Dragoș Stoenescu
Scenografie (decor și costume): Irina Moscu
Dramaturg de scenă: Andreea Radu
Asistent scenografie și costume: Sikó Doró
Lighting design: Cristian Niculescu
Montaj video: Trucza Samu
Distribuție: Róza – Berekméri Katalin; Viorel (Stalker) – Nicu Mihoc; Darius Mureșan – Alex Stoicescu; Stamina – Larisa Dobrin; Rebeca – Cristina Holtzli; Sora 1 – Loredana Dascălu; Sora 2 – Dana Pancu; Profa – Mihaela Mihai; Piticu – Luchian Pantea; Ea – Elena Purea; El – Theo Marton; Dia – Ale Țifrea; Cameraman – Radu Anastas
Foto: Cristina Gânj
Spectacolul Ierbar a primit Premiul UNITER pentru Cel mai bun text dramatic românesc montat în premieră absolută, 2023
- Citește AICI recenzia volumului CARTEA PLANTELOR ȘI ANIMALELOR, de SIMONA POPESCU, volum după care s-a realizat scenariul spectacolului.
(*Nicoleta Munteanu, co-fondatoare, alături de Emil Munteanu, a Proiectului Alecart, profesoară MERITO la Colegiul Național Iași, consideră că a fi profesor de română înseamnă a-i transforma pe elevi nu doar în niște absolvenți cu note mari la bac, ci în cititori și spectatori pasionați, a-i aduce aproape și de literatura/ teatrul de azi scriind despre cărțile nou apărute sau despre spectacolele puse în scenă la teatrele ieșene și nu numai.)
