Festivalul Internațional de Teatru pentru Publicul Tânăr aduce an de an la Iași cele mai interesante, mai provocatoare și nonconformiste spectacole care se joacă în România, într-o selecție care nu face compromisuri și care propune spectatorilor ieșeni formule teatrale și abordări diferite, o disecare a unor realități adeseori deloc confortabile. La acestea se adaugă spectacole ale unor trupe din străinătate, un dialog între aici și acolo despre ceea ce definește lumea în care trăim, despre reacțiile noastre la ea, despre sentimente și crize, despre trecut și prezent, imagini livrate în afară și ceea ce rămâne în spatele lor. Și la această a paisprezecea ediție FITPT, după prima zi și privind programul festivalului, există toate premisele ca la Iași, timp de zece zile să trăim în intimitatea unei sărbători teatrale de excepție. Tatonând normalitatea, încercând să îndepărtăm exuviile aduse de pandemie. Oltița Cântec este, încă o dată, omul-festival, voința care menține Iașul pe harta teatrală a României.
Prima seară a festivalului a venit cu un spectacol excepțional, un melanj între dimensiunea teatrală, vizual-dinamic-corporală a actului de a fi pe scenă și cea muzicală, într-o efervescență de culoare, genuri și ritmuri muzicale, într-o radiografie a unei fațete a realității cu care ne confruntăm (necesitatea intrării în carantină după „voiajarea” pe alte meleaguri), surprinzând cu o remarcabilă acuratețe tipologii umane, atitudini, date din imediata noastră apropiere. Într-un dialog uluitor cu lumea pe care o propunea Alecsandri în ciclul Chirițelor.
Chiritza din spectacolul-concert care poartă semnătura Adei Milea e și nu e Chirița. E o posibilă versiune a ei transpusă în zilele noastre, într-o devenire întru totul veridică dată de distanța în timp care nu-i anulează fibra interioară, dar și un personaj de sine stătător, ale cărui trăsături se oglindesc în reacțiile și în felul de a fi al multora. E oglinda care ne arată că datul uman nu se schimbă, doar formele exterioare sunt cele care se metamorfozează. Nicio tușă prea groasă în această Chirița rediviva, în Chiritza care pare a reflecta dozajul fin de snobism și pulsație interioară autentică. Un caracter spumos care aruncă în aer regulile carantinei și un personaj-pretext pentru a transpune realitățile de acum fără a renunța la backgroundul preexistent. Mici crochiuri narative refac situații de viață deopotrivă crude și amuzante, creează legături între personajele de atunci și ceea ce au devenit ele între timp, supuse noii viziuni regizorale (Ada Milea&Andreea Gavriliu). În dialogul acesta există o anumită libertate, căci fetele Chiritzei au crescut, Gulitză e un afacerist uns cu toate alifiile, un mafiot ce deține în București un mare teren agricol, dar gata să facă orice pentru a-și salva mama, căci copilul din mine nu-mi dă pace (Gulitză, cum ziceai furculiță, răsună contrapunctic vocea Aristitzei, punctând intertextualitatea) și aduce, de pe piața neagră, vaccinul care se be pentru familia me. Apar personaje noi, dar acestea sunt construite pe două niveluri: în interiorul prezentului – cei doi roboți, MeMe și LuLu de la firma angajată de Bârzoi pentru carantinarea Chiritzei și Operatorul care asigură buna funcționare a „roboatelor” de ultimă generație care pun în mișcare toate peripețiile provocate de năbădăioasa Chiritză devenită soție de prefect – și în relație cu textul dramatic inițial, căci Lulu și MeMe se dovedesc a fi Luluța și LeO-Leontieș (din prelungirea căruia descoperim ceva și în inițiativa Operatorului de a o seduce și apoi de a o abandona pe Chiritza după ce mai întâi încearcă să o facă să retrăiască pasiunea de la Debrețin unde au savurat cinci sau zece pahare de vin). Umorul este delicios, ironia pe alocuri șfichiuitoare și corozivă, niciun moment nu știi în ce măsură personajele sunt victime sau lipsite de scrupule, căci nuanțele sunt atent dozate și accentele construite cu finețe. Orice îngroșare caricaturală ar fi dus spectacolul la limita kitsch-ului.
Avem însă o recreare în tonuri când grave, când parodice a unei realități (umane și sociale). În fundal răsună observații grave: Asta nu-i viața me – se lamentează Chiritza confruntată cu decizia autorităților și a lui Bârzoi de a fi tratată ca o ființă presupus contaminată, LuLu e convinsă că dacă-i roboată, n-o să moară niciodată, Gulitză crede că Operatorul o iubește până jefuiește, Cine sunt eu? se întreabă MeMe, Cred că o să fiu resetat, spune același robot virusat, dând glas teoriilor conspiraționiste de azi. Acestea se strecoară aproape candid printre replici nevinovate, de un comic savuros, căci Chiritza încearcă să dea mită pentru a scăpa de supraveghere, vrea să facă rost de o scutire medicală, vaccinul de pe piața neagră, deși nu e acreditat e considerat sigur și totul devine o recuperare parodică a vieții noastre fără a exclude notele tragice.
Excepțională este forma muzicală a acestui spectacol. Într-o recuperare de stiluri, registre, tonalități muzicale, într-un performance artistic pe care Anca Hanu (Chiritza), Sânzâiana Tarța (LuLu), Matei Rotaru (MeMe 602), Cornel Răileanu (Bârzoi), Mihnea Blidariu (Aristitza), Cristian Rigman (Calipsitza) și Miron Maxim (Gulitză) îl susțin cu virtuozitate. De la ritmurile orientale și cele ale cinematografiei de la Bollywood până la cele folcloric-balcanice, de la rock și hardrock la hiturile care răsună la radio, de la Patricia Kaas la AC/DC, operă și operetă, Chiritza în carantină se dovedește un periplu plin de forță și savoare prin ceea ce înseamnă muzica din toate timpurile. Un melanj deopotrivă inteligent, subtil și ironic care „spune” la rândul lui o poveste. Despre oameni și gusturile lor, despre mode și epoci.
Sub impresia de comedie savuroasă se ascunde o vivisecție neiertătoare a lumii în care trăim. Sub impresia de gratuitate, de umor suculent se ivește chipul terifiant al unui sistem care amintește că împăratul e gol, deși el e convins în continuare că e drapat în cele mai strălucitoare veșminte. Sub impresia de spontaneitate, spectacolul-concert al Teatrului Național „Lucian Blaga” din Cluj Napoca conține multă muncă, rigoare și precizie. Iar ceea ce a ieșit din întâlnirea viziunii Adei Milea cu această echipă de actori tineri și extrem de talentați a fost o Chiritza în carantină care ne arată că dramaturgia anterioară poate fi revizitată cu condiția să o faci inteligent și pe limba timpului în care trăim.
Chapeau!
(*Nicoleta Munteanu, coordonatoare a Clubului Alecart, profesor la Colegiul Național Iași, consideră că a fi profesor de română înseamnă a-i transforma pe elevi nu doar în niște absolvenți cu note mari la bac, ci în cititori și spectatori pasionați, a-i aduce aproape și de literatura/ teatrul de azi scriind despre cărțile nou apărute sau despre spectacolele puse în scenă la teatrele ieșene și nu numai.)
